Bistrița Olteană - Mănăstirea Bistrița din Vâlcea

Vatra de credință și cultură care a luminat Oltenia timp de peste cinci veacuri Așezată la poalele Munților Căpățânii, în apropierea satului Bistrița

Vatra de credință și cultură care a luminat Oltenia timp de peste cinci veacuri

Așezată la poalele Munților Căpățânii, în apropierea satului Bistrița din comuna Costești (județul Vâlcea), pe pitoreasca vale a râului cu același nume, Mănăstirea Bistrița este una dintre cele mai vechi și mai importante vetre monahale ale României. Înconjurată de păduri și stânci spectaculoase, în apropierea Cheilor Bistriței și a Peșterii Sfântului Grigorie Decapolitul, mănăstirea impresionează nu doar prin frumusețea cadrului natural, ci și prin istoria sa de peste cinci secole, în care credința, cultura și spiritul românesc s-au împletit într-un mod exemplar.

Ctitorită între anii 1492 și 1494 de puternica familie a boierilor Craiovești – Barbu, banul Craiovei, împreună cu frații săi Pârvu, mare vornic, Danciu, mare armaș, și Radu, mare postelnic –, mănăstirea avea să devină unul dintre cele mai importante centre religioase și culturale ale Țării Românești. Influența familiei Craioveștilor asupra vieții politice și culturale din secolele al XV-lea și al XVI-lea a fost covârșitoare, iar ctitoria lor de la Bistrița reprezintă una dintre cele mai valoroase moșteniri lăsate generațiilor următoare.

Prima atestare documentară datează din 16 martie 1494, printr-un act regal, „Hrisovul de danie”, emis de Vlad Călugărul, domn al Țării Românești la finalul secolului al XV-lea. În ultimii ani ai vieții, Barbu Craiovești s-a retras la mănăstire, luând numele de Pahomie.

Locașul monahal a fost distrus din temelii de către Mihnea Vodă la 1509. Un document al vremii specifică faptul că Mihnea Vodă lupta împotriva Craioveștilor „și mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriții din temelie o au risipit”. Mănăstirea a fost refăcută în timpul lui Neagoe Basarab între 1515-1519, tot de către boierii Craiovești. Pictura a fost atribuită meșterilor zugravi Dumitru, Chirtop şi Dobromir, de numele cărora se leagă fresca Mănăstirii Dealu de lângă Târgoviște şi executarea lucrărilor în piatră de la ansamblul Curtea de Argeș.

Mănăstirea Bistriţa este, de peste cinci veacuri, sălaș pentru moaștele Sfântului Cuvios Grigorie. O fascinantă legendă spune că marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a adus de la Constantinopol cea mai de preț comoară a lăcașului, moaștele Sfântului Grigore Decapolitul. Se spune că trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduce ploaia pe timp de secetă, lucruri ce fac ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc cu aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă, echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea banului față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: „Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage”. Se mai spune că la 1763, când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, a fost adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute, ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. În anul 1656, voievodul Constantin Șerban donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște. În anul 1683, domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruiește mănăstirii un policandru ornat cu ouă de struț, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul mare care cântărește 800 kg. Ulterior, vornicul Șerban Cantacuzino i-a adăugat un pridvor deschis, de zidărie pe stâlpi de piatră, zugrăvit de Iosif ieromonahul și Hranite, în stil brâncovenesc (1710). După ce a fost reparat întreg complexul monahal, așezământul a fost zugrăvit în 1820 de banul Grigore Brâncoveanu.

În urma cutremurului din anul 1810, lăcașul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846-1855, mănăstirea să fie rezidită, în ultimii ani fiind sub îndrumarea arhitectului Carol Benesh. La toate acestea se adaugă valoarea neprețuită a picturile interioare făcute de maestrul penelului românesc Gheorghe Tattarescu în anul 1855. Pe pereți, se află pictați ctitorii Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna și Barbu Știrbei.

Mănăstirea Bistrița a înseamnat pentru și un focar de aleasă cultură. În complexul monahal de la Bistrița s-a instalat prima tiparniță din Țara Românească, a ieromonahului Macarie, precum şi o legătorie de cărți bisericești. După opinia unor cercetători, aici s-a tipărit în anul 1508 „Liturghierul slavon” al călugărului Macarie, prima carte tipărită pe pământ românesc. În anul 1573, ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii, a redactat în limba română primul act mănăstiresc, cunoscut sub numele de „Zapisul lui Eftimie”. Un alt reprezentant al școlii slavo-române a fost ieromonahul Mihail Moxa care în 1620 a tipărit „Cronica Universală”, iar în 1640 „Pravila de la Govora”.

Despre importanța cărților aflate în biblioteca mănăstirii Bistrița în dezvoltarea culturii noastre naționale, despre truda, dăruirea și iscusința cărturarilor timpului, Alexandru Odobescu spunea într-un raport prezentat Ministrului Cultelor: „Prin unele din aceste mănăstiri și mai ales în Bistrița și în Cozia, am găsit, între altele, și câteva cărți care nefiind de trebuință seviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire și amenințând a se perde. Aceste cărți însă, manuscripte și tipărite, sunt de o importanță mare pentru limba noastră și cea slavonă, precum arta tipografiei în țară la noi: sunt rare și care lipsesc din Bibliotheca națională”.

De remarcat faptul că în anii 1877-1888, pe durata Războiului de independență, aici a funcționat un spital militar. Tot aici, între anii 1883-1898, a funcționat o școală militară. Aici, s-a mutat după anul 1917 Leagănul de copii „Sfânta Ecaterina” din București, unde a funcționat neîntrerupt timp de 40 de ani. Pe lângă orfelinat, s-au înființat aici o grădiniță de copii, o școală elementară de patru clase, un seminar monahal de călugărițe și, mai târziu, un liceu de fete orfane, cu ateliere de tot felul. Toate aceste școli din cadrul Mănăstirii Bistrița au format așa numita „Asociația Acoperământul Maicii Domnului”, organizație monahală filantropică unică în monahismul românesc.

În anul 1948, prin hotărârea Sfântului Sinod, mănăstirea a fost transformată în chinovie de maici, iar apoi desființată prin decretul 410/1959.

În anul 1984, prin străduința Preasfințitului Gherasim, episcopul Episcopiei Vâlcii, Argeșului și Oltului, pentru viața monahală a acestui așezământ s-au ivit noi orizonturi, acesta reușind să reînoade vechiul fir, reînființând mănăstirea. A refăcut clădirile și sub pretextul inființării unui muzeu al tipografiei, încet, încet așezământul a fost repopulat. După anul 1989, viața monahală a căpătat noi valențe. Din anul 1999, stăreția mănăstirii a luat sub conducerea ei și Mănăstirea Arnota, prin transformarea acesteia din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.