Iancu de Hunedoara, apărător al creștinismului, echilibrului și toleranței

Iancu de Hunedoara (1407 -1456), rămâne una dintre cele mai marcante figuri ale Evului Mediu. Prin curajul și viziunea sa militară, a influențat decis

Iancu de Hunedoara (1407 -1456), rămâne una dintre cele mai marcante figuri ale Evului Mediu. Prin curajul și viziunea sa militară, a influențat decisiv cursul istoriei europene. Victoria sa de la Belgrad și contribuțiile sale la apărarea creștinătății sunt recunoscute și apreciate chiar și astăzi.

Prezent în toate cărțile de istorie medievală, atât românești, cât, mai ales ungurești, Iancu de Hunedoara , a fost românul care a devenit legendă încă din timpul vieții, subiect și erou de balade. Numele său este legat și de transformarea cetății Hunedoarei într-o reședință nobiliară și militară impunătoare. În timpul său, vechea fortificație a fost extinsă și remodelată, devenind nucleul actualului Castel al Corvinilor, unul dintre cele mai importante monumente gotice din această parte a Europei.

Este încă o enigmă ascensiunea sa politică de la fiul unui cavaler român de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg la conducerea regatului Ungariei în calitate de guvernator. Este o ascensiune politică fulminantă.

În zorii secolului al XV-lea, Europa Centrală și de Est reprezenta o permanentă convulsie. Imperiul Otoman avansa, o serie de regate se prăbușeau, iar alianțele se schimbau cu o viteză amețitoare. Din acest peisaj violent și instabil s-a ridicat o figură care avea să devină, pentru contemporani și pentru posteritate, un adevărat scut al creștinătății: Ioan de Hunedoara, cunoscut în istoria românilor drept Iancu de Hunedoara.

În decursul vieţii sale tumultoase a îndeplinit rolurile de voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456, fiind tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.
A marcat file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice şi a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman se îndrepta spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul.

A depus eforturi susţinute pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed al II-lea, la Belgrad în 1456.

S-a născut în jurul anului 1407, iar, tatăl său, Voicu, împreună cu fraţii lui, Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Pentru că s-au distins în luptele antiotomane, Sigismund i-a răsplătit în anul 1409, dăruindu-le posesiunea Hunedoara, împreună cu vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier.

Atunci, familia Huniazilor avea şi blazonul ei nobiliar (un corb cu aripile uşor desfăcute şi cu un inel în cioc). Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara şi după moartea tatălui său în jurul anilor 1414-1419, cap de familie a rămas fratele său, Radu.

Despre copilăria sa avem puţine informaţii, dar se spune că a plecat de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară.

În unele izvoare maghiare este semnalată prezenţa lui în slujba familiilor Csáky şi Csanádi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, a familiei Ujlaki şi a episcopului de Zagreb.

Pe la 1428-1429 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilágyi, cu care a avut doi fii: Ladislau, născut în 1431 şi Matia, născut la 23 februarie 1443, la Cluj.
O serie de cercetători consideră că Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de refugiați munteni care au ajuns sub protecția coroanei maghiare și i-au adus importante servicii civile și militare.

Reputația sa militară s-a consolidat în anul 1442, când a obținut victorii importante împotriva oștilor otomane pătrunse în Transilvania și în Țara Românească. După un prim eșec, Iancu a reorganizat apărarea și l-a învins pe Mezid-beg în apropierea Sibiului. Câteva luni mai târziu, a zdrobit o armată mult mai numeroasă condusă de Șehabeddin, beglerbegul Rumeliei. Aceste izbânzi au demonstrat că marile armate otomane puteau fi înfrânte prin mobilitate, disciplină și alegerea atentă a terenului.

Între toamna anului 1443 și începutul anului 1444, Iancu de Hunedoara a condus, alături de regele Vladislav, ampla expediție cunoscută drept „Campania cea lungă”. Armatele creștine au înaintat adânc în Peninsula Balcanică, au obținut mai multe victorii și au obligat forțele otomane să se retragă. Deși expediția nu a dus la alungarea definitivă a otomanilor din Europa, ea a consolidat prestigiul lui Iancu și speranța formării unei coaliții creștine.

Cariera sa nu a fost alcătuită numai din victorii. La Varna, în 1444, armata cruciată a fost înfrântă, iar regele Vladislav și-a pierdut viața după un atac imprudent asupra centrului otoman. În 1448, Iancu a suferit o nouă înfrângere în cea de-a doua bătălie de la Kosovo. Aceste eșecuri nu i-au distrus însă autoritatea. Dimpotrivă, el a înțeles că apărarea Europei Centrale necesita fortificații puternice, trupe profesioniste, controlul Dunării și o cooperare permanentă între statele amenințate.

Iancu de Hunedoara s-a remarcat prin capacitatea de a combina cavaleria grea nobiliară cu infanteria, mercenarii și unitățile mobile. A folosit care de luptă inspirate de tactica husită, arme de foc și formațiuni capabile să reziste cavaleriei otomane. De asemenea, a mobilizat comunitățile locale și a acordat o mare importanță informațiilor, deplasării rapide și aprovizionării. Aceste metode explică o parte dintre victoriile sale împotriva unor adversari superiori numeric.

Originea lui Iancu de Hunedoara a fost subiect de legende consemnate de cronicarii epocii, care încercau astfel să explice cariera fulminantă a eroului nostru.

Cronicarul Antonio Bonfini consemnează la finele secolului al XV-lea o legendă despre ascendența regală a lui Iancu de Hunedoara, care ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. Acest rege al Ungariei ar fi avut o relație amoroasă cu fiica unui nobil din familia Murșina (Morzsinai). Atât Bonfini, cât și un alt cronicar care l-a preluat peste o jumătate de secol, Gáspár Heltái, explică ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara prin această origine bastardă.

Era greu de înțeles pentru cei doi cronicari și, probabil și pentru oamenii epocii lor, ascensiunea unui român în fruntea Ungariei. Ba mai mult, Bonfini relatează și despre originea bizantină a mamei lui Iancu de Hunedoara, rudă cu împărații de la Constantinopol. O altă legendă consemnată de același cronicar afirmă descendența Hunedoreștilor în familia romană Corvinus, argumentată cu prezența corbului pe stema nobiliară a familiei.

Ascensiunea lui Iancu de Hunedoara nu s-a datorat numai originii sale sau favorii regale, ci mai ales experienței dobândite în serviciul mai multor mari familii și demnitari ai Regatului Ungariei. În tinerețe, el a cunoscut diferite forme de organizare militară și a intrat în contact cu războaiele de frontieră, cu cavaleria occidentală și cu noile tactici folosite în Europa Centrală. Această pregătire explică rapiditatea cu care, în anii 1440, s-a impus drept cel mai important comandant antiotoman al regatului.

Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia Hunedoara cu pertinențele sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, care avea același nume, Ioan. Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte același nume. Toate documentele medievale îl mențiomează cu numele Ioan. Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi).

Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.

Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, credea că părinţii şi bunicii săi cu numele Voicu au venit din satul Corbeni, zona Argeşului, dovadă stând şi blazonul familiei: un corb, iar, documentele medievale aduc şi dovezi covârșitoare și revelante în favoarea originii etnice românești a lui Iancu de Hunedoara. Simbolurile nu lipsesc: inelul lăsat drept semn de recunoaștere, corbul care îl fură și este doborât cu o săgeată, blazonul familiei născut dintr-un gest dramatic. Totuși, cum observa istoricul Camil Mureșanu, dacă Ioan ar fi avut cu adevărat sânge regal, nu ar fi avut niciun motiv să ascundă acest lucru.

Asedierea Belgradului de către turci, începută la 4 iulie 1456, deosebit de puternică,a fost un eveniment crucial. Flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, la 14 iulie, flota turcească ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21 și 23 iulie. Atacul musulmanilor a fost respins pe 21 iulie, iar la 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția strategică modernă a lui Iancu de Hunedoara a fost hotărâtoare și l-a învins pe sultan, în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor, conducând la cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.

La apărarea Belgradului, lui Iancu de Hunedoara i s-a alăturat călugărul franciscan Ioan de Capestrano, predicator al cruciadei, care a mobilizat mii de voluntari, în mare parte oameni simpli și slab înarmați. În timp ce Iancu a organizat apărarea cetății, flota dunăreană și trupele profesioniste, Capestrano a menținut moralul mulțimii de cruciați. Victoria a fost rezultatul colaborării dintre experiența militară a lui Iancu, rezistența garnizoanei și elanul trupelor chemate la luptă de predicatorul franciscan. Cercetările recente subliniază caracterul complementar al acțiunilor celor doi în lunile premergătoare asediului.

Ca omagiu, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea Cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi, iar tragerea clopotelor la amiază este atribuit special victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului. În urma victoriei în Asediul Belgradului împotriva oștirii otomane a sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.
Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. Ioan de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sfântului Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.

Moartea lui Iancu de Hunedoara, la numai câteva săptămâni după victoria de la Belgrad, a încheiat cariera unuia dintre cei mai remarcabili conducători militari ai secolului al XV-lea. Nu a reușit să elimine primejdia otomană și a cunoscut, la Varna și Kosovo, înfrângeri dureroase. A demonstrat însă că expansiunea Imperiului Otoman putea fi încetinită prin organizare, mobilitate, fortificații și cooperarea forțelor din Europa Centrală și de Sud-Est.

Moștenirea sa a continuat prin fiul său, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei în 1458, dar și prin memoria păstrată de români, maghiari, sârbi și alte popoare ale regiunii. Victoria din 22 iulie 1456 a salvat Belgradul și a întârziat cu aproximativ șase decenii cucerirea cetății de către otomani. Dincolo de legende și revendicări naționale, Iancu de Hunedoara rămâne o personalitate europeană, formată la întâlnirea mai multor lumi și ridicată prin talent militar, ambiție politică și o extraordinară capacitate de acțiune.

Până și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”. După victoria creștinilor la Belgrad, s-a instaurat o perioadă de 70 de ani de relativă liniște la granița de sud-est a Regatului Ungariei.

Memoria lui Iancu de Hunedoara a depășit frontierele și identitățile politice ale epocii sale. Pentru români, el a devenit exemplul nobilului de origine românească ajuns în fruntea unui mare regat. În tradiția maghiară este János Hunyadi, unul dintre principalii apărători ai Ungariei medievale. În cântecele epice sud-slave apare sub numele de Sibinjanin Janko sau Iancula Voievodul. Această memorie multiplă reflectă caracterul regional și european al luptei sale, purtate într-o lume în care alianțele politice nu urmau întotdeauna granițele etnice sau confesionale moderne.