Ce ar trebui să învețe americanii din eșecul din Afganistan

Ce ar trebui să învețe americanii din eșecul din Afganistan

În săptămâna care a trecut, națiunea a privit cum cei 20 de ani de sânge, sudoare, lacrimi și bani pe care americanii le-au revărsat în Afganistan s-au evaporat aproape peste noapte. O întreagă generație de americani s-a născut și a ajuns la vârsta majoră cu o vagă conștientizare că țara noastră a fost implicată în acest conflict pentru întreaga lor viață. A vedea că sacrificiul conaționalilor noștri și, în multe cazuri, a prietenilor și a familiei, a fost în van, este într-adevăr îngrijorător, analizează Shaun Rieley într-un articol The Federalist.

Eu nu am luptat în războiul din Afganistan, dar am luat parte la versiunea la fel de nereușită din Irak. Îmi amintesc sentimentul ciudat din 2011, de tristețe și confuzie, de a ști că războiul la care am participat s-a încheiat și nu am realizat nimic semnificativ. Acest sentiment de confuzie și dorința de a înțelege ce s-a întâmplat a fost, în mare parte, ceea ce m-a determinat să studiez filosofia politică.

Filosofia politică este, în esență, încercarea de a înțelege natura vieții politice și condițiile sale prealabile. Înțeleasă corect, filosofia politică (spre deosebire de ideologia politică) presupune că există limite legat de ceea ce poate fi realizat pe plan politic. În acest sens, este încercarea de a înțelege modul în care politica se raportează la realitatea propriu zisă.

Realitățile politicii sunt adesea neplăcute, deoarece trebuie să reacționeze la condiții care necesită acțiuni decisive în situații nu tocmai ideale. Aceasta înseamnă că, uneori, calea potrivită de urmat, și chiar corectă, este războiul.

Dar unul dintre principiile esențiale ale teoriei clasice a războiului just presupune să existe probabilitatea succesului. Aceasta înseamnă, în primul rând, că „succesul“ trebuie definit și definit în așa fel încât să se poată știi dacă se obține, iar în al doilea rând, trebuie să fie realizabil în contextul limitelor pe care le impune realitatea.

Știm de multă vreme că războiul din Afganistan a eșuat în ambele sensuri. După invazia inițială ca reacție la atacurile din 11 septembrie, care au distrus taberele de antrenament ale teroriștilor și i-a făcut pe talibani să se retragă în zona deluroasă, și mai ales după capturarea lui Osama bin Laden în 2011, scopul războiului a devenit din ce în ce mai neclar.

Orice scop rezidual pe care ni l-am putea imagina – cum ar fi instaurarea unei democrații în stil occidental într-o cultură lipsită în mod vădit de condițiile prealabile necesare pentru un sistem politic democrat – este din ce în ce mai irealizabil, evident. Acesta este un alt mod de a spune că războiul a devenit injust, chiar dacă s-ar putea susține că a fost cândva drept.

Problemele merg mai adânc de atât. Statele Unite se mândreau într-o vreme că sunt o republică care „nu merge în țări străine, căutând monștri pe care să-i nimicească“. Cu toate acestea, de la cel de-al Doilea Război Mondial, am devenit un imperiu cu avanposturi militare împrăștiate pe tot globul și perspectiva perpetuă a „unor războaie fără sfârșit“ menite să „ridice națiunea“ pentru a răspândi ideologia liberal-democrată și pentru a ne asigura că nu va fi niciodată contestată de idei sau aranjamente politico-socio-economice alternative.

În mod paradoxal, însă, tocmai acest devotament pentru ideologia democrației liberale face Statele Unite ineficiente ca imperiu, din două motive.

În primul rând, contractul social stil Hobbes/Locke care stă la baza democrației noastre liberale presupune că libertatea este condiția naturală a ființelor umane și că instituțiile liberale sunt rezultatul natural al angrenării indivizilor aflați în „starea naturală“. Acest lucru determină democrațiile liberale să subestimeze condițiile culturale, sociale și morale când vine vorba de sistemul politic, în special sistemul democrat. Din fericire, pe plan intern practica noastră este de obicei mai bună decât teoria, dar politica noastră externă a ajuns să semene cu teoria în moduri deloc benefice.

În al doilea rând, și în mod similar, imperativul de a fi considerați băieții buni care propagă libertatea și democrația – eliberatorii, nu opresorii sau exploatatorii – limitează gama de potențiale acțiuni pe care Statele Unite le pot întreprinde în urmărirea propriilor interese. Acest lucru se datorează parțial opoziției noastre implacabile de a fi numiți imperiu colonialist, indiferent cât de mult acționăm astfel în practică.

După cum a spus colega mea Helen Andrews, Statele Unite ale Americii „a inventat un nou tip de non-imperiu, un imperiu fără chestii rele – un imperialism virginal.“ Prin urmare, spre deosebire de imperiile de altădată – începând de la cel roman până la cel britanic –  „imperiul american al libertății“ este dedicat ideologic să se abțină de la tipurile de acțiuni (hidoase și uneori brutale, desigur) care sunt necesare pentru a menține pacea și ordinea într-un sistem structural masiv și expansionist.

Rezultatul este că Statele Unite sunt destul de eficiente în demolarea regimurilor opresive, dar stabile, însă suntem ineficienți în a menține ordinea odată ce acestea sunt desființate, și cu atât mai puțin în a înființa niște regimuri democrate liberale funcționale în locul lor. De multe ori, ceea ce rămâne în urmă este mai rău decât ceea ce a existat înainte de intervenție.

Citește și Dezastrul provocat de Biden în Afganistan

Și atunci ce ar trebui să înțeleagă din toate acestea veteranii americani, cadrele militare și familiile, prietenii și conaționalii lor, care și-au vărsat sângele, sudoarea, lacrimile și banii în Afganistan? Două lucruri, consider eu.

În primul rând, că nu este vina lor. Sute de mii de americani au activat onorabil și nobil în Afganistan, la fel cum au făcut-o anterior în Irak și Vietnam. Minciuna și înșelătoria care a alimentat adesea continuarea a ceea ce era clar de multă vreme că e un război ce nu poate fi câștiga nu diminuează noblețea serviciului militar.

Nenumăratele acte de sacrificiu de sine și dăruire întreprinse în decursul războiului, indiferent că au fost sau nu recunoscute, sunt dovezi reale ale excelenței umane, care nu pot fi eclipsate de ilegitimitatea misiunii pe plan general sau de sfârșitul ei rușinos. Din păcate, nici cea mai strălucită armată nu poate spera să realizeze ceea ce este practic irealizabil.

În ultimul rând, pretindeți mai mult. Prudența și cumpătarea trebuie să fie pe viitor principiile călăuzitoare ale politicii externe americane. Aroganța care a alimentat războaiele ideologice cu obiective imposibil de atins, cum ar fi „a pune capăt răului“, ar trebui înlocuită cu o abordare temperată și realistă, care nu este nici militaristă, nici pacifistă.

Ar trebui să fim dispuși să ne implicăm în război atunci când este necesar: o evaluare realistă a naturii umane necesită a pricepe că așa ceva va fi o componentă permanentă a condiției umane. Dar războiul ar trebui luat în calcul numai după ce s-au epuizat alte alternative, numai atunci când costurile au fost analizate corespunzător, numai atunci când au fost definite obiective și rezultate clare și numai atunci când se garantează că se va face ceea ce este necesar pentru a reuși – și apoi a ne retrage.

Eșecul din Afganistan a evidențiat deficiențele status quo-ului din politica externă, la fel cum cultura noastră civică destrămată a dezvăluit neajunsurile politicii noastre interne. Americanii care doresc să-și salveze țara trebuie să profite de această oportunitate pentru a trage la răspundere clasa de elită cu privire la interesele țării și ale oamenilor pe care se presupune că îi conduce.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0