Ce au realizat Statele Unite în Iran

Regimul este mult mai slab, iar timpul este de partea SUA și a aliaților săi care doresc o regiune mai stabilă.

Condoleezza Rice, Directoarea Institutului Hoover din cadrul Universității Stanford și Secretar de Stat în perioada 2005-2009, susține că războiul împotriva Iranului a fost un război limitat, iar rezultatul său este probabil să rămână neconcludent. Totuși, el a realizat suficient pentru a contribui la un Orient Mijlociu considerabil mai bun.

Campania militară de trei luni a redus capacitatea Iranului de a-și proiecta puterea prin afectarea semnificativă a forțelor sale convenționale, a stocurilor de rachete și a grupărilor sale proxy.

„Ea a apropiat America, Israelul și statele arabe prin cooperare în domeniul apărării și schimbul de informații. Din această perspectivă, Israelul nu a fost niciodată mai sigur. Israelul a răspuns cu furie atacului terorist din 7 octombrie 2023 și a lovit dur grupările proxy iraniene, inclusiv Hezbollah și Hamas, care îi amenință populația. Obținerea sprijinului internațional pentru eforturile sale continue de a gestiona această amenințare rămâne un obstacol diplomatic pentru Ierusalim. Însă multe regimuri arabe nu mai pun sub semnul întrebării legitimitatea Israelului; în schimb, ele caută beneficiile cooperării tehnologice și economice cu acesta. Modernizarea reprezintă cea mai puternică motivație a lor”, analizează Rice pentru WSJ.

Războiul a demonstrat că liderii regimului iranian erau vulnerabili fizic în fața puterii militare americane și a informațiilor furnizate de aliați. De asemenea, a arătat că, deși Iranul poate închide Strâmtoarea Hormuz, această pârghie este limitată, deoarece blocada americană a confruntat Iranul cu perspectiva unor daune economice severe în schimb.

• Blocada SUA funcționează: Iranul este inundat de atât de mult petrol nevândut, încât îl depozitează în rezervoare abandonate
• Urmărește Tribuna.US și pe X, WhatsApp și Telegram

Războiul a avut și implicații globale. A arătat că China nu este un prieten al lumii arabe, deoarece Beijingul a privit de pe margine în timp ce Iranul ataca infrastructura economică a regiunii. Ucraina, care și-a folosit capacitățile defensive avansate pentru a sprijini efortul de război împotriva Iranului, a demonstrat că este un atu pentru SUA și aliații săi. Având în vedere pierderile strategice tot mai mari ale Rusiei — Siria, Venezuela, posibil Cuba și situația de pe câmpul de luptă din Ucraina — acesta este momentul pentru a valorifica avantajul în favoarea Kievului.

Cel mai important, împreună cu Operațiunea Midnight Hammer din iunie anul trecut, Operațiunea Epic Fury a întârziat semnificativ ambițiile nucleare ale Iranului. Va trece mult timp până când Iranul va putea construi o armă nucleară viabilă.

„Da, există stocuri mari de uraniu puternic îmbogățit undeva în Iran, însă aceasta este o problemă a viitorului, nu a prezentului. Chiar dacă uraniul este îmbogățit la 60%, adică la o distanță tehnică relativ mică de nivelul necesar pentru armament, realizarea pasului final este practic imposibilă în prezent. Pentru a ajunge la nivel militar — 93% sau mai mult — materialul trebuie procesat în centrifuge sensibile, susceptibile la avarii. Este greu de imaginat că lanțurile de centrifuge ale Iranului au supraviețuit bombardamentelor intense. Instalația iraniană de conversie, fără de care nu se poate construi o bombă, a fost distrusă. Echipa sa de elită de oameni de știință din domeniul nuclear a fost eliminată”.

Pe scurt, Iranul este astăzi mult mai slab decât era în februarie. Nicio cantitate de propagandă iraniană nu poate ascunde această realitate. Obiectivele pe termen scurt ale Americii ar trebui să fie menținerea Iranului în această stare de slăbiciune, consolidarea realinierii politice din regiune și asigurarea îndeplinirii promisiunii președintelui Trump că Iranul nu va deține niciodată o armă nucleară.

SUA nu au nevoie de un acord nuclear cu Iranul pentru a atinge aceste obiective. Însă, odată ce Strâmtoarea Hormuz va fi redeschisă, dacă administrația va intra în negocieri nucleare, este esențial ca următoarele condiții să fie menținute:

„Niciun cent din activele înghețate și nicio relaxare a sancțiunilor nu ar trebui să ajungă la Teheran. În cadrul Planului Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA), Iranul a folosit acești bani pentru a-și reconstrui capacitățile și pe cele ale grupărilor sale proxy. Ar proceda la fel și acum.

SUA trebuie să mențină pregătirea militară în regiune și voința de a lovi din nou dacă iranienii încep să își reconstruiască infrastructura nucleară sau capacitățile de rachete. Ar trebui să expunem public orice efort al Rusiei sau Chinei de a ajuta regimul să reconstruiască aceste capacități. În plus, lecțiile războiului ar trebui să stimuleze o cooperare mai profundă în domeniul apărării, tehnologiei și informațiilor cu aliații din regiune, în special în ceea ce privește războiul asimetric în era dronelor”.

Comunitatea internațională ar trebui să reafirme din nou pericolele reprezentate de un Iran nuclear. Aliații noștri europeni s-au comportat rușinos, stând deoparte în timp ce SUA gestionau capacitățile iraniene în creștere și în timp ce Iranul ataca puterile regionale. Aliații noștri trebuie să se reangajeze alături de noi, iar noi alături de ei. Iranul nu este doar problema noastră. Nu este doar o problemă a Israelului. Între 2006 și 2010, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat cinci rezoluții care declarau ambițiile nucleare ale Iranului, în baza Capitolului VII, drept o „acțiune privind amenințările la adresa păcii, încălcările păcii și actele de agresiune”. Data viitoare când prietenii noștri europeni vor fi tentați să spună că un conflict cu Iranul „nu este războiul nostru”, ar trebui să recitească acele rezoluții.

Ori de câte ori este posibil — prin mijloace atât deschise, cât și clandestine — SUA și Israelul ar trebui să submineze capacitatea regimului de a-și oprima propria populație. Le datorăm acest lucru poporului iranian.

„În cele din urmă, trebuie să protejăm sistemele energetice și de transport ale lumii împotriva vulnerabilităților evidențiate de război. Este surprinzător că administrația Trump a părut luată prin surprindere de închiderea Strâmtorii Hormuz de către Iran, în ciuda deceniilor în care experții militari au anticipat acest scenariu în exercițiile de planificare. SUA nu își pot permite să fie surprinse din nou”.

Acest război nu a adus, așa cum sperau mulți, sfârșitul regimului iranian. Dar a lăsat în urmă un regim mai slab și mai confuz. Publicul nu l-a mai văzut pe Mojtaba Khamenei de la instalarea sa ca lider suprem. Presiunea economică a făcut regimul vulnerabil — nu neapărat în fața străzii, unde poate oricând să înăbușe disidența, ci poate în fața fracturilor interne privind viitoarea relație a Iranului cu lumea. Dacă Garda Revoluționară Islamică controlează 40% din economie, așa cum indică rapoartele, SUA trebuie să se asigure că Teheranul înțelege că 40% din nimic înseamnă nimic.

Răbdarea strategică este dificilă și nu este întotdeauna satisfăcătoare. Însă timpul este de partea SUA și a aliaților săi. A nu ajunge la niciun acord este acceptabil. A ajunge la un acord prost nu este.

„Aceasta este o nouă zi în Orientul Mijlociu, deși nu una lipsită de nori. Niciun președinte american nu a avut o șansă mai bună de a construi o regiune diferită și mai stabilă. S-ar putea să mai fie nevoie doar de puțin timp”, concluzionează Rice.