Fotbalista americană Megan Rapinoe este din nou pe prima pagină a ziarelor, și tot din alte motive decât că ar fi câștigat ceva. De data aceasta pentr
Fotbalista americană Megan Rapinoe este din nou pe prima pagină a ziarelor, și tot din alte motive decât că ar fi câștigat ceva. De data aceasta pentru că Hope Solo, portarul campion care a captat atenția publicului prin performanțele sale sportive, a declarat într-un podcast de fotbal că Rapinoe își „forța prin intimidare“ coechipierii să se alăture activismului său de stânga, informează Christopher Bedford într-un articol The Federalist.
„Am văzut cum Megan Rapinoe aproape că îi obligă pe jucători să îngenuncheze [în timpul imnului național] pentru că vrea neapărat să promoveze ceva în felul în care vrea ea“, a declarat recent Solo pentru „All Of Us“. „Dar este dreptul nostru de americani să facem acest lucru în orice fel ne simțim confortabil“.
Este genul de acuzație care îi face pe oameni să se întrebe: cum ar putea fi „hărțuiți“ sportivii de performanță încât să-și manifeste public lipsa de respect pentru propria țară și drapel, dacă nu vor să facă asta? Acești oameni sunt adulți, nu?
Dar trista realitate este că, în prezent, în țara noastră este foarte ușor să fii presat, amenințat și convins să te conformezi bufoneriilor anti-americane (sau cel puțin să le accepți fără să comentezi), indiferent cine ești. La urma urmei, singurul lucru pe care trebuie să-l facă un activist pentru a obliga la supunere este să numească pe cineva rasist.
Deși rasismul este universal și a existat de când au început oamenii să interacționeze cu alte rase, în prezent este o acuzație atât de transcendentă în America încât cei care o folosesc au adoptat limbajul religios pentru a o descrie: Rasismul și sclavia, susțin ei, constituie „păcatul strămoșesc al Americii“.
Pentru cei care nu sunt atât de familiarizați cu nuanțele teologiei creștine, păcatul strămoșesc a fost comis o singură dată – când Adam și Eva nu l-au ascultat pe Dumnezeu, în grădina Edenului. Deși creația lui Dumnezeu a fost perfectă până la acel moment, alegerea oamenilor de a ceda tentațiilor lui Satana a introdus păcatul și moartea în această lume.
Din acest păcat originar provine toată fragilitatea, tristețea și suferința umană. Este o stricăciune a naturii noastre pe care o transmitem copiilor noștri, indiferent de modul în care am trăit. Deși putem fi iertați de acest păcat prin botezul în biserică, nu putem depăși rănile pe care le-a provocat naturii noastre până nu vom fi făcuți desăvârșiți în Dumnezeu, după încheierea acestei vieți. Pe scurt, din cauza acestui păcat, moartea și răul continuă să existe.
Asta înseamnă, potrivit adepților teoriei rasismului, că sclavia și rasismul american sunt sursa oricărui rău din țara noastră – și un lucru de care nu putem scăpa niciodată. E o treabă destul de serioasă. Ai crede că o astfel de acuzație nu ar fi fluturată în chip ușuratic. Cu toate acestea, dacă privim în jur observăm că acest lucru se întâmplă destul de des.
Și aproape de fiecare dată când este folosită, funcționează. Încă din anii 1960, politicienii republicani se luptă cu acuzațiile de rasism, începând de la senatorul Barry Goldwater și până la Sen. Mitt Romney (aduceți-vă aminte: a-l iubi pe nepotului tău de culoare adoptat este un lucru rasist). Printre mulți conservatori ai mișcării, în frunte cu William F. Buckley, oricine ale cărui idei erau considerate în afara limitelor acceptabile, indiferent cât de străluciți erau ei sau contribuțiile lor, era purificat preventiv înainte ca Stânga să-i poată acuza pe ceilalți de acel păcat teribil.
Acele purificări nu au salvat pe nimeni, bineînțeles; iertarea și mila nu reprezintă un obiectiv. Megyn Kelly, de exemplu, o stea de televiziune în ascensiune, și-a cerut o grămadă de scuze pentru că a sugerat odată că dacă un copil poartă de Halloween costumația unei celebrități de altă rasă nu înseamnă că acel copil este un bigot îngrozitor, demn de execuția publică („atâta timp cât este respectuos“).
„Am învățat ieri“, a spus ea în direct, cerându-și iertare, „am aflat că, având în vedere felul îngrozitor în care pictarea în negru a feței a fost folosită de către rasiștii din această țară, nu este în regulă ca acest lucru să facă parte din orice costumație, de Halloween sau cu orice alt prilej.“
La scurt timp după aceea, a aflat că a fost suspendată. Când s-a luat la harță cu șefii, a aflat că a fost concediată. Fără mântuire, fără iertare.
Nu trebuie să-ți petreci tot timpul în lumina reflectoarelor pentru a pricepe aluzia. Kay Cole James, președinta organizației conservatoare Heritage Foundation, a încercat să le-o ia înainte: „În America, rasismul este o rană fatală“, a scris ea.
„De câte ori vor trebui să aibă loc proteste?“, a întrebat ea. Prietenii ei „conservatori“ s-au grăbit să-i susțină lingușirile.
Dacă toți acești oameni, cu toată puterea, banii și poziția lor, trebuie să îngenuncheze ca să nu fie distruși (sau, mai degrabă, să îngenuncheze și apoi să fie distruși oricum), ce se întâmplă cu noi restul?
Ce șanse avem? Dacă continuăm așa cum am făcut până acum – ca o mulțime panicată care fuge de un singur pistolar – foarte mici. Dar dacă putem pur și simplu să ne păstrăm calmul și să acționăm ca atare, șansele noastre de supraviețuire urcă de la foarte slabe la aproape sigure.
Cu toate că extremiștii plini de ură sunt adesea cei cu gura mare și au cel mai bun acces la rețelele sociale și corporatiste, nu există o mulțime de oameni deciși să-și ducă prietenii și vecinii la ruină. Mai degrabă, există o mulțime de oameni obișnuiți, care nu fac nimic, ci fug și se ascund.
Când câțiva indivizi se iau de cineva în public iar cei din jur tac din gură, ar putea să pară că sunt de partea călăilor, dar tonurile îngrijorate și șoaptele adresate prietenilor și străinilor, deopotrivă, arată contrariul. Le-ați mai auzit și înainte, din gura proprietarilor de magazine locale și a vecinilor despre care știți că nu votează la fel ca voi, dar care sunt la fel de îngrijorați.
De ce anume se feresc oamenii, mai exact? Se pare că de absolut orice: americanii ar putea scrie cu ușurință un întreg alfabet al lucrurilor pe care acum le numim „rasiste“.
Libertatea academică, de exemplu, este rasistă. La fel și sutienele din nucă de cocos, intoxicațiile alimentare, glumele despre președintele Barack Obama jucând golf, glumele despre Obamacare și chiar sandvișurile cu unt de arahide și gem.
Deci ești și tu rasist? Probabil că nu. Dar, serios, este vreunul dintre aceste lucruri rasiste? Nu? Atunci de ce ar tolera cineva să fie numite așa?
Este ușor să râzi de „rasismul“ sandwich-ului, dar când tu ești cel acuzat, nu mai e la fel de distractiv. Intrăm în panică, ne temem și avem motive întemeiate să o facem, deoarece acestea sunt genul de calomnii care ne pot costa prietenii și locuri de muncă. Punctul lor slab, însă, este că sunt ridicole – și sunt letale doar pentru că suntem panicați și ne temem.
Nu trebuie să fim. Râdeți-le în fața – o merită. În timp ce activiștii care vor să ne controleze ar trebui să simtă disprețul nostru absolut, acuzațiile lor aiurea merită doar batjocură și derâdere din partea noastră, așa că dați-le asta.
Armele lor sunt inventate și ne putem elibera ușor prin identificarea propriei noastre demnități și a valorii de sine inerente – acele lucruri care sunt de fapt darurile ce ne-au fost transmise de strămoși. Identificați și susțineți această moștenire și veți fi protejați.
Și nu lăsați pe nimeni să vă spună că sunteți ceva ce nu sunteți.
Traducere și adaptare
Tribuna.US
COMMENTS