EDITORIAL | Eminescu și cetățenia română

La aproape patruzeci și doi de ani de când am părăsit România ca apatrid, îmi dau seama că unele legături nu pot fi rupte de granițe, regimuri sau timp. Limba română, cu toată încărcătura ei afectivă, a rămas pentru mine un spațiu de întoarcere. Iar Mihai Eminescu a fost și a rămas una dintre cele mai adânci ancore ale acestui spațiu.

Am făcut doar primele zece clase în România. Liceul și studiile post-liceale le-am urmat în Statele Unite. Și totuși, în primii ani de liceu, m-am îndrăgostit de „Luceafărul” și de „Scrisoarea a III-a” – nu doar ca texte literare, ci ca revelații. Această întâlnire s-a datorat, în mare parte, carismei și pasiunii unei doamne profesoare care ne-a învățat că poezia nu se „predă”, ci se trăiește.

Pentru un adolescent aflat încă în țară, „Ce-ți doresc eu Ție, dulce Românie” părea un poem patriotic. Privit însă din exil, după decenii de distanță, poemul capătă o altă gravitate. Nu mai este doar un imn al speranței, ci o rugăciune lucidă: o dorință de demnitate, de dreptate, de verticalitate morală pentru un popor încercat. Eminescu nu idealizează orb; el iubește o Românie care încă nu este pe deplin, dar care ar putea deveni.

Aici am descoperit reverența lui Eminescu pentru Eternul Dumnezeu, reflectată în poezia „Rugăciunea unui dac”, pentru mine cu siguranță mai profund decât orice alt text, despre împăcarea cu veșnicia. Este poezia unui om care a înțeles că Dumnezeu este de-asupra tuturor într-o formă unică de continuitate. Și totuși, … chiar așa o fi? Mă întristează ultimele patru strofe din poezia „Rugăciunea unui dac” care pot fi descrise ca punctul culminant al unei rugăciuni paradoxale, în care eul liric își exprimă dorința de anulare totală a existenței. Ele exprimă o viziune tragică și metafizică asupra vieții, în care salvarea nu vine prin credință sau speranță, ci prin întoarcerea în neființă, reflectând pesimismul și profunzimea filozofică eminesciană.

Totuși, pentru mine, Eminescu nu este doar poetul național. Este vocea care mi-a rămas aproape atunci când totul părea departe. Este dovada că identitatea nu se pierde odată cu pașaportul și că patria, uneori, încape într-un poem.

Steven Bonica
Redactor Șef 
TRIBUNA.US

*

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna
Căci unul erau toate și totul era una,
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai TU SINGUR, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-a ‘nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri a dat scânteii
El zeilor dă suflet și lumii fericire
El este-al omenirii izvor de mântuire.
Sus inimile voastre, cântare aduceți-i!
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Și inima-mi umplut-a cu farmecele milei,
Din vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers
Și-n glas purtat de ape simții duiosu-i vers
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în veșnicul repaos.

[…] Cu toate că în primele trei strofe ale Eminescu ilustrează prin versurile sale imaginea Dumnezeului veșnic, biruitor asupra morții și Mântuitor, următoarele strofe ne duc într-un alt peisaj, dominat de pesimism și profunzime filozofică, din care reiese că salvarea nu vine prin credință sau speranță, ci prin întoarcerea în neființă. Evident, Eminescu era influențat de filozofia pesimistă, care vede viața ca suferință și existența ca povară.