Ermil Pangrati, părintele școlii românești de arhitectură

Personalitate de prim rang a tehnicii, culturii și învățământului românesc, profesorul inginer Ermil A. Pangrati (21 iulie 1864 – 19 septembrie 1931) a avut un rol esențial în dezvoltarea învățământului tehnic și în organizarea școlii moderne de arhitectură din România. Matematician, inginer, profesor universitar, rector al Universității din București, ministru și om politic, Pangrati și-a dedicat întreaga viață formării generațiilor de specialiști și modernizării instituțiilor de învățământ superior.

Astăzi, numele său este purtat de strada Ermil Pangrati din București, aflată în apropierea Pieței Charles de Gaulle și a sediului Televiziunii Române. Din păcate, în afara mediului universitar și al istoricilor arhitecturii, personalitatea și contribuțiile sale sunt prea puțin cunoscute publicului larg.

Ermil Pangrati s-a născut la Iași, în ziua de 21 iulie 1864, fiind fiul colonelului Gavril Pangrati și al Eufrosinei Cuza, verișoară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Primele studii le-a urmat în orașul natal, iar cursurile secundare la prestigiosul Liceu Național din Iași. Și-a continuat pregătirea la Facultatea de Științe a Universității din Iași, remarcându-se prin rezultate excepționale încă din anii studenției.

Dorind să-și aprofundeze pregătirea, a plecat la Paris, unde a fost admis cu rezultate deosebite la renumita École Nationale des Ponts et Chaussées (Școala Națională de Poduri și Șosele), una dintre cele mai prestigioase instituții tehnice europene ale vremii. În capitala Franței a intrat în contact cu marile curente științifice și inginerești ale epocii și s-a aflat în cercul tinerilor români aflați la studii, printre care Ion I. C. Brătianu și Vintilă Brătianu. A absolvit în anul 1889, revenind apoi în România.

La întoarcerea în țară a fost încadrat în cadrul Direcției Generale a Căilor Ferate Române, ocupând funcții de inspector de tracțiune la Craiova, București și Iași. Deși cariera inginerească îi oferea perspective promițătoare, vocația sa era învățământul.

În perioada 1893–1894 a predat geometrie descriptivă la Facultatea de Științe a Universității din Iași și la Școala Superioară de Arte și Meserii. În anul 1894 a fost numit profesor la Universitatea din București, unde a preluat Catedra de Geometrie Descriptivă, succedându-i lui Alexandru Orăscu.

Acesta avea să fie începutul unei activități de aproape patru decenii dedicate organizării și modernizării învățământului tehnic românesc.

Întemeietorul școlii moderne de arhitectură

Sprijinit de marele reformator al învățământului românesc, Spiru Haret, Ermil Pangrati a pus bazele organizării moderne a învățământului superior de arhitectură. În anul 1897, prin desprinderea Secției de Arhitectură de Școala de Poduri și Șosele, a fost creată Școala Națională de Arhitectură, instituție care avea să evolueze ulterior în Școala Superioară de Arhitectură, iar din 1931 în Academia de Arhitectură.

Timp de peste trei decenii, Pangrati a fost principalul organizator și susținător al acestei instituții, ocupând funcția de director și contribuind decisiv la consolidarea prestigiului său. Datorită eforturilor sale, școala a dobândit o identitate academică proprie și s-a afirmat drept centrul formării arhitecților români.

În această misiune a colaborat îndeaproape cu mari personalități ale arhitecturii românești, între care Ion Mincu, promotorul stilului neoromânesc, și Petre Antonescu, contribuind la afirmarea unei arhitecturi cu identitate națională.

O preocupare permanentă a lui Ermil Pangrati a fost cercetarea și documentarea patrimoniului arhitectural românesc. Susținând realizarea releveelor monumentelor istorice de către studenți, el argumenta importanța acestora într-o adresă către Ministerul Instrucțiunii Publice:

„Aceste relevee au o valoare neasemănat mai mare decât simple fotografii, oricât de artistic ar fi ele executate.”

Această concepție avea să contribuie la formarea unei adevărate școli de cercetare și conservare a patrimoniului arhitectural românesc, activitate care continuă și astăzi în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.

Rector al Universității din București

Prestigiul său profesional l-a impus și în conducerea Universității din București, al cărei rector a fost în două mandate: 1911–1912 și 1923–1929.

În această calitate a urmărit modernizarea învățământului universitar, dezvoltarea laboratoarelor și îmbunătățirea bazei materiale a universității. De asemenea, a coordonat importante lucrări de extindere și amenajare ale patrimoniului universitar, contribuind la modernizarea acestuia.

În paralel, a fost inspector general al învățământului secundar și a desfășurat o intensă activitate administrativă și legislativă în domeniul educației.

Activitatea politică

Ermil Pangrati a fost deputat și senator, iar în anul 1912 a făcut parte din Guvernul condus de Titu Maiorescu, ocupând funcția de ministru al Lucrărilor Publice între 28 martie și 14 octombrie.

Experiența sa inginerească și universitară s-a reflectat în preocupările privind dezvoltarea infrastructurii și organizarea administrației tehnice a statului.

Om de cultură și autor

Pe lângă activitatea didactică și administrativă, Ermil Pangrati a publicat numeroase studii consacrate învățământului tehnic și arhitecturii.

Printre cele mai importante lucrări se numără:
– Noua îndrumare a învățământului nostru superior tehnic (1903);
– Învățământul artelor frumoase (1908);
– Institutele tehnice și politehnice (1921);
– Avântul arhitecturii românești (1931).

Prin aceste lucrări a susținut modernizarea învățământului superior și apropierea acestuia de marile modele universitare europene.
A fost, de asemenea, președinte al Societății de Științe din București și vicepreședinte al Societății Politehnice din România, contribuind activ la dezvoltarea comunității științifice românești.

Un profesor admirat

Contemporanii îl descriau ca pe un profesor de o remarcabilă rigoare intelectuală, sobru, echilibrat și elegant în exprimare. Cursurile sale de geometrie descriptivă erau apreciate pentru claritate și precizie, iar studenții îl respectau atât pentru exigență, cât și pentru corectitudine.
Spirit organizator și vizionar, Ermil Pangrati a înțeles că progresul unei națiuni depinde de existența unor instituții solide de învățământ și de formarea unor specialiști capabili să răspundă provocărilor modernității.

Moștenirea

Profesorul Ermil Pangrati s-a stins din viață la București, la 19 septembrie 1931, la puțin timp după ce instituția pe care o formase timp de peste trei decenii devenise Academia de Arhitectură.

Astăzi, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” îl consideră unul dintre principalii săi întemeietori și organizatori, iar istoria învățământului superior românesc îl așază printre marii reformatori ai educației de la începutul secolului al XX-lea.

Deși numele lui este mai puțin cunoscut decât al unor contemporani precum Spiru Haret sau Ion Mincu, contribuția lui Ermil Pangrati la construirea învățământului superior tehnic și de arhitectură din România rămâne fundamentală. Prin viziunea, tenacitatea și spiritul său organizatoric, el a pus bazele unei instituții care continuă și astăzi să formeze generații de arhitecți și urbaniști, lăsând o moștenire durabilă în cultura și educația românească.

În ultimele sale scrieri, reunite în volumul Avântul arhitecturii românești (1931), Ermil Pangrati susține că dezvoltarea arhitecturii naționale trebuie să se sprijine pe tradiția românească, fără a ignora progresul tehnic și modelele europene. Întreaga sa activitate universitară a urmărit tocmai acest echilibru dintre identitatea națională și modernitate.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ