Ioan Slavici – un luptător fervent pentru drepturile românilor din Transilvania

Personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și dramaturg, Ioan Slavici (1848 – 1925) a lăsat o operă vastă și diversă adunată în numeroase volume, fără a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat.

A fost contemporan cu alţi mari titani ai literaturii române, precum Eminescu, Creangă, Caragiale.

Slavici este considerat unul dintre întemeietorii prozei moderne românești. A scris piese de teatru, drame istorice, povestiri, nuvele și romane. Considerat „un instrument de observație excelent” al lumii rurale, potrivit lui George Călinescu, a lăsat o amprentă puternică în literatura realistă românească.

Ioan Slavici s-a născut în data de 18 ianuarie 1848, în satul Șiria, pe atunci în Imperiul Austriac, în prezent un sat din judeţul Arad. A urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865), după care s-a transferat la Liceul Piarist din Timișoara. Din cauza dificultăților financiare ale părinților, tânărul Slavici a abandonat școala, reușind să susțină examenul de bacalaureat la vârsta de 20 de ani, în anul 1868, la Satu Mare. Ulterior, s-a înscris la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Budapesta în octombrie 1868, dar a întrerupt studiile pentru că s-a îmbolnăvit. În anul 1869, Slavici a reluat studiile la Facultatea de Drept din Viena. Acolo l-a cunoscut pe poetul Mihai Eminescu, iar între cei doi s-a format o puternică legătură de prietenie. După stagiul militar, s-a reîntors la Arad și a devenit secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor și redactor la ziarul Timpul. A colaborat cu Ion Luca Caragiale și George Coșbuc la revista Vatra.

Ca orice scriitor al acelor vremuri, viaţa politică nu i-a fost indiferentă lui Ioan Slavici, iar din pricina ideilor sale politice a avut mult de pătimit, fiind închis în puşcărie în mai multe situaţii.

Preocupat de soarta românilor ardeleni, Slavici a înființat în aprilie 1884, la Sibiu, ziarul „Tribuna”, primul cotidian românesc din Transilvania. În același timp a fost ales secretar al Partidului Național Român din Transilvania, funcție pe care a deținut-o până în mai 1887.

„Tribuna” a fost considerată de Slavici „cea mai scumpă dintre creațiunile mele”. Slavici venea la redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba ziarului toată puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice.

Ca director scria trei articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile. Slavici a impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu, Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în coloanele ziarului.

Pe frontispiciul ziarului scria: „Soarele pentru toți românii la București răsare”.

Activitatea sa susţinută în favoarea drepturilor românilor din Transilvania, i-a adus lui Ioan Slavici acuzaţii de „agitație împotriva statului” maghiar. I-au fost intentate cinci procese de presă. În final, a fost condamnat să plătească mai multe amenzi, dar și să execute un an de închisoare, fiind încarcerat la Vác, o localitate de pe malul Dunării, în apropiere de Budapesta, în perioada 1888-1889. Regimul închisorii din Vác a fost unul lejer. I s-a permis să primească ziare și reviste, să scrie şi chiar să primească vizite zilnice. În timpul detenției, Ioan Slavici şi-a continuat activitatea şi chiar a beneficiat de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. În timpul închisorii a aflat despre moartea lui Mihai Eminescu, din data de 15 iunie 1889. După ce a fost eliberat,

Ioan Slavici s-a întors la București în anul 1890. Doi ani mai târziu, a primit cetățenia română.

În pragul Primului Război Mondial, a fost director al ziarului „Ziua” din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare.

A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale.

În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele i-au fost confiscate și apoi pierdute.

La 28 septembrie 1916, a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală „nu rezultă nimic compromițător”. A rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al „Gazetei Bucureștilor”. În această calitate, a criticat panslavismul, precum și pe aliații francezi și englezi. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar „Minciuna, Clevetirea și Prostia”.

În 19 martie 1917 a conchis că sunt „vrednici de cea mai aspră osândă” oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena. În 1918, a evidențiat faptul că încă din secolul al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.

După încheierea războiului, a fost arestat din nou, în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare. Ioan Slavici a avut o atitudine demnă în timpul procesului în care procurorii îl învinuiau de trădare și aservire față de germani.

„Dacă m-am vândut acum, atunci eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri, pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate să fiu cu toate acestea, om sărac, după ce m-am vândut și azi și ieri și alaltăieri”, a spus Slavici în apărarea sa.
„

Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e, cu toate acestea, în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame”, a mai spus Slavici în cadrul cuvântului de apărare de la finalul procesului său.

La vârsta de 71 de ani a fost încarcerat la Penitenciarul Văcărești. Sentința a fost considerată nedreaptă de opinia publică. O campanie de presă fără precedent și presiunea publică pusă pe autorități a condus în final la eliberarea scriitorului, după mai puțin de un an de detenție. Slavici a fost pus în libertate la sfârșitul anului 1919 din închisoarea Văcărești.

Ultima detenție i-a forțat retragerea la casa fiicei sale din Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria lui natală. Obosit și bolnav, s-a stins din viață la 17 august 1925. A fost înmormântat la Schitul Brazi, iar cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction.

Despre operele lui Ioan Slavici

Slavici este, înainte de toate, un mare nuvelist, considerat întemeietorul nuvelei realiste românești.

Printre cele mai cunoscute nuvele ale sale se numără:
– „Moara cu noroc” (1881) – capodopera sa, o nuvelă realist-psihologică despre ispita banilor și degradarea morală. Personajul principal, Ghiță, simbolizează omul care, dorind înavuțirea, se îndepărtează de valorile morale și ajunge la pierzanie.
– „Budulea Taichii” – o povestire despre viața de familie, paternitate, educație și conștiință morală.
– „Popa Tanda” – o nuvelă cu mesaj moralizator și optimist, în care preotul Trandafir reușește să transforme o comunitate leneșă și decăzută prin exemplul personal și prin muncă.
– „Pădureanca” – o poveste tragică de dragoste între Iorgovan și Simina, o reflecție asupra conflictului dintre dorință și datorie, dintre simțire și rațiune.
– „Comoara”, „Scormon”, „La crucea din sat”, „Gura satului” – nuvele cu teme morale și sociale, în care Slavici surprinde sufletul țăranului ardelean, cu credința, cinstea și slăbiciunile sale.
– „Mara” (1894) – cel mai cunoscut roman al său, o frescă socială și morală a Ardealului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Personajul principal, Mara, este o femeie puternică, văduvă, care reușește prin muncă și perseverență să-și crească și să-și așeze copiii în viață. Romanul este considerat o capodoperă a prozei românești.
– „Din bătrâni” și „Cel din urmă armaș” – romane istorice și sociale, mai puțin cunoscute, dar reprezentative pentru preocuparea lui Slavici față de trecutul românesc și valorile morale.

A scris articole și eseuri despre educație, morală, națiune și viața socială.

De asemenea, a publicat volumul memorialistic „Amintiri”, unde evocă oameni și întâmplări din viața sa și din epoca marilor clasici.

Teme și trăsături ale operei

– accent pe moralitate și conștiință – binele și răul sunt mereu în luptă în sufletul personajelor;
– realismul vieții rurale – descriere exactă a satului ardelean, a mentalităților și tradițiilor;
– psihologia personajelor – Slavici explorează subtil motivele și frământările interioare;
– limbaj simplu, curat, românesc, apropiat de vorbirea populară, dar plin de expresivitate;
– credința și munca ca valori fundamentale ale vieții omenești.

Opera lui Ioan Slavici rămâne o piatră de temelie a literaturii române, prin profunzimea morală, realismul limpede și umanismul cald care o străbate. În scrierile sale, el a zugrăvit cu înțelepciune sufletul omului simplu, credincios și harnic, surprinzând lupta acestuia între ispită și virtute, între dorință și datorie. Prin „Mara”, „Moara cu noroc” și celelalte creații, Slavici a lăsat o moștenire literară în care se oglindesc valorile fundamentale ale neamului românesc — cinstea, munca, credința și demnitatea. Astfel, el rămâne nu doar un mare povestitor al Ardealului, ci și un dascăl moral al literaturii noastre, așezându-se printre clasicii care au dat chip sufletului românesc.

Ioan Slavici și TRIBUNA

Ioan Slavici rămâne în istoria ziarului „Tribuna” din Sibiu ca una dintre cele mai importante și respectate figuri ale publicisticii românești din secolul al XIX-lea.

Înființat în 1884, „Tribuna” a fost mai mult decât un ziar – a fost o tribună a conștiinței naționale a românilor din Transilvania, iar Slavici, ca prim redactor și animator spiritual, i-a imprimat direcția și forța morală care au făcut din publicație un reper al epocii.

Sub conducerea sa, „Tribuna” a devenit un mijloc de apărare a drepturilor românilor aflați sub stăpânire austro-ungară, un spațiu de afirmare a culturii române și un laborator de idei pentru tinerii intelectuali ardeleni. Slavici a promovat în paginile ziarului adevărul, credința, unitatea națională și demnitatea românească, cultivând un stil sobru, dar profund, animat de dragostea față de poporul său.

Prin activitatea sa de la „Tribuna”, Ioan Slavici nu a fost doar un scriitor, ci și un luptător pentru luminarea neamului românesc, iar numele său rămâne legat pentru totdeauna de istoria presei române din Transilvania, ca o voce a rațiunii, credinței și demnității.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

 

 

 

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ