Mănăstirea Arnota sau „Meteora Olteniei”

Lăcaș de cult ortodox, Mănăstirea Arnota este o podoabă arhitecturală și de sihăstrie care împodobește zona de nord a Olteniei. Se află nu departe de Muntele Buila, la 56 km de Râmnicu Vâlcea, spre Târgu Jiu. Situată în satul Bistrița (comuna Costești) din județul Vâlcea, mănăstirea a fost declarată monument istoric și a fost inclusă pe lista monumentelor arhitectonice de importanța națională.

De-a lungul timpului, a suferit mai multe renovări, inclusiv una semnificativă realizată de Constantin Brâncoveanu între 1705-1706. Este una dintre mănăstirile importante ale României, având o istorie fascinantă și un peisaj pitoresc.

Un aspect care face Mănăstirea Arnota unică este amplasarea sa într-un peisaj natural de o frumusețe rară. Situată pe un mic platou montan, în apropierea unei cariere de piatră, mănăstirea oferă o priveliște de neuitat asupra munților din jur și asupra întregii regiuni. Poziționarea sa la înălțime i-a adus denumirea de „Meteora Olteniei”, un titlu care subliniază atât importanța sa spirituală, cât și frumusețea geografică.

Înconjurată de natura sălbatică și de liniștea munților, Mănăstirea Arnota este un loc de refugiu spiritual pentru cei care doresc să se reconecteze cu credința și istoria acestui colț al Olteniei. Pelerinii și turiștii vin aici nu doar pentru a se bucura de priveliștile uimitoare, dar și pentru a explora una dintre cele mai vechi mănăstiri din România, cu o semnificație aparte în istoria culturală și religioasă a țării.

Din anul 1999, Arhiepiscopia Râmnicului a transformat așezământul în mânăstire de maici, în prezent fiind dependentă de stăreția Mănăstirii Bistrița (județul Vâlcea).

Legenda întemeierii mănăstirii Arnota spune că Matei Basarab, mai înainte de a ajunge domn al țării, pe când era urmărit de turci, în urma unei bătălii pierdute, s-a retras în pădurile din zona actualei mănăstiri, împreună cu câțiva oșteni. În semn de recunoștință față de Dumnezeu, care l-a scăpat de la moarte, între anii 1633-1634, pe locul în care s-a ascuns, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a zidit un locaș sihăstresc de închinăciune. El a ctitorit apoi în jurul bisericii chilii pentru călugări și o clopotniță, încadrată de alte clădiri.

Ridicată pe stânca ce pare a atinge cerul, mănăstirea a fost întemeiată, după tradiție, ca mulțumire către Dumnezeu pentru izbăvirea domnitorului dintr-un mare primejdii, atunci când, în tinerețea sa, s-a ascuns în acele locuri. Astfel, Arnota a devenit loc de pocăință, de rugăciune și de recunoștință, un munte sfințit de lacrimile și rugăciunile monahilor.

Potrivit cercetărilor arheologice, la temelia actualei biserici, atestată documentar într-un zapis din 11 iulie 1636, se găsesc urmele unor ctitorii mai vechi, probabil din lemn, din perioada boierilor Craiovești, nedatate încă. În general, se consideră că biserica a fost fondată în 1637, data actului de donație în care se precizează că a fost „făcută și întemeiată” de Matei Basarab.

Sfântul lăcaș adăpostește mormântul voievodului Matei Basarab, unul dintre cei mai mari apărători ai Ortodoxiei românești, care a iubit Biserica, a zidit și a înnoit numeroase mănăstiri, lăsând în urmă o adevărată epocă a renașterii spirituale și culturale în Țara Românească.

Aici, sub bolta pictată, ctitorul se odihnește întru nădejdea Învierii, alături de părinții săi, în liniștea muntelui și în cântarea neîncetată a psalmilor.

Biserica, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, este una dintre cele mai mici, în rândul bisericilor domnești din țara noastră. Ea impresionează prin simplitatea și frumusețea sa, prin pictura luminoasă și icoanele care vorbesc despre lupta dintre lumină și întuneric, despre puterea credinței și biruința sfințeniei.

Este zidită în formă de cruce, având interiorul împărțit în altar, naos și pronaos. Are abside poligonale și două turle octogonale, una mai mare, deasupra naosului, și alta mai mică, deasupra pridvorului deschis, sprijinit pe șase stâlpi. Arhitectura bisericii reflectă stilul simplu, dar elegant al construcțiilor medievale românești. În ciuda dimensiunilor sale modeste, mănăstirea impresionează prin detalii fine și proporții armonioase, fiind un exemplu perfect al modului în care spiritualitatea și arta pot coexista într-un singur loc.

În exterior, fațadele zidurilor sunt împărțite în două registre, printr-un brâu median, și decorate cu model din cărămidă.

La 1644, biserica a fost pictată în frescă, atât în interior, cât și în pridvorul deschis, unde a fost zugrăvită Judecata de Apoi. Pictura de la Arnota reprezintă un capitol nou al picturii bisericești din țara noastră, umanizarea figurilor, spiritul nativ și elementele decorative cunoscând lumina zilei în acest loc.

Pridvorul deschis și turla mică a bisericii au fost adăugate bisericii de Constantin Brâncoveanu, la începutul domniei sale, odată cu reparaţiile efectuate între anii 1705-1706. A fost reconstruită catapeteasma, o adevarată operă de artă sculpturală, în stil brâncovenesc, care din 1913 se află la Muzeul Național de Artă din Bucureşti. Tot el a renovat pictura, fără să o înlocuiască pe cea originală.

Ușa bisericii, sculptată cu multă migală în lemn de castan, păstrează până astăzi o inscripție în limba slavonă, care amintește tot de marele voievod creștin român, canonizat ulterior. Inscripția mărturisește următoarele: „Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel logofat, biserica fiind prenoită întru bun gândul Domniei sale”.

De o frumusețe aparte este tabloul votiv al voievodului Matei Basarab și al doamnei Elena, realizat, cel mai probabil, de zugravul Stroe din Târgoviște, cel care a semnat și icoanele vechi de pe catapeteasmă. O icoană celebră este și fresca din pridvor în care apar zugrăviți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, înconjurați de puterile îngerești.

Mănăstirea a fost renovată de către Barbu Știrbei între anii 1852-1856, când o parte a chiliilor au fost dărâmate datorită stării de ruină la care se aflau. În locul lor a construit clădiri noi pe baza unor proiecte făcute de diversi arhitecți. Reparații ale lăcașului au fost făcute și în anul 1934, cand s-au construit noi chilii, dar și un muzeu cu odoarele sfântului lăcaș. Între anii 1954-1958, cu ocazia ultimei consolidări a clădirilor, au fost edificate sistemele de încălzire și alimentare cu apă.

În pronaosul bisericii se păstrează două morminte: de la 1648, mormântul în care a fost reînhumat tatăl ctitorului, Danciu vel vornic, oștean de seamă în armata lui Mihai Viteazul, căzut în luptele din Transilvania, la 1604, și înmormântat mai întâi la Alba Iulia, iar după răscoala seimenilor din 1655, mormântul în care a fost reînhumat evlaviosul domn Matei Basarab, mort la 9 aprilie 1654 și înmormântat mai întâi la Târgoviște. Mormântul voievodului Matei Basarb este acoperit cu o lespede de marmură albă, realizată în stil baroc de meșterul sibian Elias Nicolai, cel mai reprezentativ artist al secolului al XVII-lea din Transilvania. Piatra funerară, prin decorațiile pe care le poartă, constituie singura mărturie arheologică asupra echipamentului militar din acest secol.

În fine, se poate afirma, incontestabil, că Mănăstirea Arnota este mult mai mult decât un simplu monument istoric. Este un loc al credinței, al liniștii și al frumuseții naturale. Mănăstirea Arnota rămâne o mărturie vie a credinței strămoșești, un loc unde pământul se unește cu cerul, iar sufletul omului se ridică spre lumina veșniciei.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ