O realitate ușor de verificat pune în evidență un adevăr inecontestabil: primele acorduri din valsul „Valurile Dunării” trezesc instantaneu recunoașterea unei celebre melodii internațional cunoscute inclusă în filme, în repertoriiloe marilor orchestre, super-prezentă în săli de spectacole, dar aproape nimeni nu mai știe numele compozitorului uitat pe nedrept, Iosif Ivanovici. Este un motiv care justifică cu prisosință o incursiune prin biografia sa.
Iosif Ivanovici a văzut lumina zilei pe 28 ianuarie 1845, în cartierul Fabric din Timişoara, aflată atunci în Imperiul Habsburgic. Părinții compozitorului, doi țărani modești, au fost Axinte şi Persida Ivanovici. Îndrăgea de mic copil cântecele populare, le interpreta cu mult talent la un fluier și își dorea mult să devină muzician. Băiatul nu a avut parte de dragostea părintească, rămas orfan de timpuriu, însă muzica i-a oferit, potrivit biografiilor locale, o cale de a trece peste suferințele vieții.
Nu există documente care să ateste împrejurările prin care Iosif Ivanovici ajunge copil de trupă la Regimentul 6 Linie din Galați, este cert însă faptul că l-a impresionat cu talentul său muzical pe Alois Redl, șeful muzicii, cu care a studiat și a învățat clarinetul și flautul devenind cel mai bun instrumentist al Fanfarei Regimentului 6 din Galați. Astfel, a fost încurajat să studieze muzica la Iași, unde s-a aflat sub îndrumarea pedagogului Emil Lehr. Sub îndrumarea lui acestuia, Iosif Ivanovici este inițiat în tainele armoniei, orchestrației și compoziției, dobândește și primele noțiuni de dirijat. Lehr este și cel care îi facilitează contactul cu Constantin Gebauer, tipograful muzical bucureștean care îi va populariza mai târziu opera lui Ivanovici.
La recomandarea aceluiaș Emil Lehr, Ivanovici în vârstă de 30 de ani, ajunge să ocupe, pentru un timp relativ scurt, postul de șef al muzicii gărzii naționale din Galați. La 1 octombrie 1880 a fost avansat la gradul de șef de muzică clasa a III-a, fiindu-i încredințată conducerea fanfarei Regimentului 6 Linie. Răsfață, prin intermediul compozițiilor sale publicul gălățean, participând alături de fanfară, aproape zilnic la baluri, nunți, recepții, serbări.
În anul 1880, pe când se afla la conducerea muzicii Regimentului 6 Linie, compune și celebrul vals „Valurile Dunării”. Ceea ce impresionează este forța surprinzătoare a melodiei: introducerea lentă, tema amplă și valurile de tensiune făceau ca piesa să poată fi cântată de fanfare, orchestre, pianiști sau mici ansambluri fără să-și piardă identitatea.
Lucrarea face înconjurul lumii, este tipărită la aproape fiecare editură muzicală străină. La București, partitura a fost publicată de Constantin Gebauer, dedicațiile păstrate în diverse surse denotând o istorie mai complicată decât legenda romantică răspândită ulterior.
Punctul decisiv în calea spre celebritate l-a constituit, fără îndoială, prezentarea la Expoziția Universală de la Paris din 1889, în aranjamentul semnat de Emile Waldteufel. Datorită acestui vals, revista berlineză „Die Musik” îl numește pe Ivanovici în 1903 regele valsului românesc. Tot la Expoziția de la Paris, compozitorul Ivanovici, participă la un concurs internațional pentru realizarea unui marș de defilare destinat primirii Țarului Alexandru al Rusiei, care urma să participe la expoziție. Dintre 116 muzicieni care au participat, câștigător al Marșului Alexandru a fost Iosif Ivanovici. Se spune că juriul, fiind impresionat, îl invită pe Ivanovici să viziteze Rusia. Probabil așa începe relația sa cu Rusia și așa apar lucrările : Souvenir de Moscou, La curtea țarinei, Un vis pe Volga, Pe malurile Nevei. Există și o lucrare cu nume similar dedicată Regelui Alexandru I al Serbiei, apărută la editura Gebauer din București.
Partitura a început să fie publicată la Londra, Paris, Berlin, Milano și New York. Cercetările muzicologice au identificat zeci de editori internaționali și sute de aranjamente. În Statele Unite, publicul avea să cunoască mai târziu tema. Astfel, în 1946, regizorul Alfred Green realiza un film biografic, „The Jolson Story”, iar protagonistul intepreta valsul sub denumirea de „The Anniversary Song”, variantă cântată mai târziu de Tom Jones, Frank Sinatra și Andrew Williams. Melodia își schimba limba, titlul și orchestrația, dar continua s ăpoarte muzica unui român. Uneori, valsul a fost atribuit lui Johann Strauss, publicul asociind melodia cu eleganța vieneză. Alteori, a circulat fără ca numele compozitorului să fie menționat. A apărut în zeci de producții cinematografice și a fost transformat în romanță, cântec de nuntă, piesă de jazz sau muzică populară în țări foarte îndepărtate de Dunăre.
Deși Ivanovici nu avea stagiul regulamentar în grad atins, în 1883 este avansat la rangul de șef de muzică clasa a II-a, iar din aprilie 1883 devine șef clasa I. Cu această ocazie este mutat la Regimentul 11 Siret din Galați. Faima dobândită la Galați atrage atenția autorităților din București, iar în 1895 Ivanovici se mută la București fiind numit în luna mai Inspector General al Muzicii Militare. Obișnuia să încheie o inspecție afirmând că: „Acolo unde nu există ordine și disciplină nu poate exista nici interpretare bună”.
Este trimis de Ministerul de Război la Viena pentru a studia organizarea muzicilor militare. În toamna anului 1900, Ivanovici își alcătuiește o orchestră privată cu care concertează în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. În 1901, în amintirea Expoziției de la Paris, Ivanovici a compus piesa „Sârba Moților” și valsul „Souvenir de l’ Exposition”, tipărite la Editura Z. Dimitrescu. Valsul putea fi auzit în toate grădinile și restaurantele din Bucureștii acelor vremuri. În perioada 1901 – 1902, Ivanovici este suspendat din postul de inspector și preia comanda fanfarei Regimentului 4 Infanterie din București.
Ivanovici avansează până la gradul de maior și prin datorită funcțiile deținute intră în contact direct și cu Casa Regală a României. Astfel, scrie câteva lucrări pentru Palat, respectiv, valsurile „Farmecul Peleșului”, „Carmen Sylva”, „Balul Reginei”, „Carol Marș”, „Les adores”, „Souvenir de Sinaia”. A scris valsuri, polci, cadriluri, galopuri şi marşuri, în total peste 300 de piese. Mai puţin cunoscut publicului este că titlurile lucrărilor sale au păstrat urmele lumii pe care o frecventa: „Lacul Sărat”, „Despărţire de Focşani”, „Hora micilor dorobanţi”, „Parade militaire” sau „Marşul Regimentului Siret nr. 11”.
Cariera desfășurată de timpuriu în jurul ansamblurilor militare i-a sădit interesul pentru compoziție, genul abordat pendulând între muzica ușoară (dansurile) și scriitura în caracter marțial (piese pentru fanfară, marșuri). Este integrat generației de compozitori de vals vienez, al cărei exponent de prim rang este Johann Strauss-fiul; de altfel, discografia sa îl surprinde în această ipostază cel mai adesea, numele său fiind regăsit pe compilații de gen mai curând decât pe discuri proprii.
Iosif Ivanovici s-a stins din viață în septembrie 1902, în locuința sa din București, la vârsta de 57 de ani. A fost răpus de o boală pulmonară cronică, agravată de tuberculoza care îl măcina de mult timp. Moartea sa a fost grăbită și de suferința profundă provocată de pierderea propriului fiu, cu doar câteva luni înainte.
Dintre distincțiile care i s-au acordat, merită consemnate Premiul de compoziție al Expoziției Universale de la Paris cu marșul „Alexandru” (1889), Medalia „Bene Merenti”, cls. a II-a (1893) și Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (10 mai 1897). Iosif Ivanovici a fost numit post-mortem Cetățean de Onoare al Timișoarei „pentru întreaga activitate artistică, recunoscută la nivel naţional şi internaţional”, acest titlu fiind preluat la 27 noiembrie 2019 de strănepotul său, pianistul Andrei Iovanovici.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS