Mănăstirea Frăsinei, Athosul românesc

Unul dintre cele mai cunoscute așezăminte monahale din România, Mănăstirea Frăsinei este situată în comuna Muereasca, județul Vâlcea, într-o zonă retrasă, înconjurată de păduri. Denumirea mănăstirii provine de la pădurile de frasini care au existat cândva în aceste locuri.

Frăsinei este cunoscută îndeosebi pentru rânduiala monahală de inspirație athonită, statornicită de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului. Viața monahală de aici păstrează până astăzi reguli asemănătoare celor de la Sfântul Munte Athos: femeile nu intră în incinta mănăstirii de sus, nu se consumă carne, iar programul liturgic urmează o rânduială monahală strictă.

Tocmai datorită acestei rânduieli, Frăsinei este numită adesea „Athosul românesc”.

Începuturile schitului

Istoria așezământului începe la începutul secolului al XVIII-lea. Potrivit unui document păstrat în arhiva mănăstirii, în anul 1710 doi monahi, Ilarion și Ștefan, s-au retras în aceste locuri, căutând adăpost în vreme de tulburări.

Documentul consemnează:

„Pe vremea fostului episcop al Noului Severin, Chiriu Chiru Damaschin, ce au fost numit şi dascălu, care a fost trăgându-se de la Buzău, la leatul de la mântuirea lumii 1710, în vremea unei prea iuţi răzmeriţi, pustiindu-se multe oraşe, mănăstiri şi sate, au venit fugind de nevoi doi monahi cu viaţă şi petrecere plăcută lui Dumnezeu. Numele unuia Ilarion, iar al altuia Ştefan. Aceştia ascunzându-se între acele dealuri, precum s-au zisu, de oştile resvretirii…”

Prima biserică a schitului, având hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, a fost construită din lemn.

Câteva decenii mai târziu, vechea biserică a fost înlocuită cu una de zid. Istoricul oficial actual al mănăstirii datează această construcție în anii 1762–1763 și îi menționează drept ctitori pe Cârstea și Damian Iovipali, frați hagii din Râmnic, împreună cu Nicoliță, fiul lui Cârstea. Biserica a primit binecuvântarea Episcopului Filaret al Râmnicului.

Pictura în frescă a fost realizată în anul 1763 de Teodor Zugravul.

Unele surse locale dau anul 1764 pentru construirea și zugrăvirea bisericii; de aceea, în literatura despre Frăsinei se întâlnesc ambele datări.

Pustiirea și renașterea schitului

Și asupra acestei perioade există diferențe între izvoarele publicate.

Istoricul oficial al mănăstirii arată că schitul a fost pustiit în anul 1787, în contextul războiului ruso-turc, și a rămas părăsit până în anul 1848.
Alte relatări locale plasează pustiirea în anul 1780 și o leagă de episodul unei cete de voluntari români conduse de Preduță Bujoreanu, care s-ar fi retras la Frăsinei din calea austriecilor. Potrivit acestei tradiții, Bujoreanu a fost executat după ocuparea schitului, iar austriecii au luat obiectele de valoare, fără să distrugă biserica.

Viața monahală a fost reînnoită la mijlocul secolului al XIX-lea de monahul Acachie, venit de la Mănăstirea Cernica. Cu învoirea lui Gheorghe Iovipali, urmaș al vechilor ctitori, acesta a restaurat așezământul, a refăcut chiliile și a închis cu zidărie pridvorul vechii biserici, transformându-l în pronaos.
Pictura acestei părți a bisericii datează din anul 1848.

Astăzi, vechea biserică este folosită ca biserică de cimitir, în jurul ei aflându-se mormintele unor duhovnici și monahi ai Frăsineiului.

Sfântul Calinic și renașterea Frăsineiului

Perioada decisivă din istoria mănăstirii începe odată cu Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcop al Râmnicului între anii 1850 și 1868.
Sfântul Calinic a reorganizat viața monahală de la Frăsinei și a introdus aici rânduieli inspirate de viața monahală a Sfântului Munte Athos.

Între anii 1860 și 1863 a ctitorit actuala biserică mare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, precum și clopotnița și corpurile de chilii din jurul acesteia.

Pisania bisericii arată că lăcașul a fost zidit pentru „părinți monahi cu viață de obște” și consemnează că sfințirea publică a avut loc la 12 mai 1863.
Biserica a fost pictată în ulei de pictorul ardelean Mișu Pop, într-un stil influențat de pictura lui Gheorghe Tattarescu. Pictura a fost restaurată în anul 1968 de pictorul Aritium Avachian.

Ulterior, ansamblul monahal s-a dezvoltat. Paraclisul cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”, precum și o parte dintre clădirile de locuit dinspre sud și est au fost ridicate în anii 1910–1911 prin grija Episcopului Gherasim Safirim al Romanului, fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Râmnicului-Noului Severin.

Singura mănăstire exceptată de la secularizare

Un episod aparte din istoria Frăsineiului este legat de secularizarea averilor mănăstirești din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Legea secularizării averilor mănăstirești, adoptată în anul 1863, a trecut în patrimoniul statului vaste proprietăți aparținând așezămintelor bisericești.
Sfântul Calinic a intervenit pentru ca Frăsinei să-și poată păstra bunurile. Cererea sa a fost aprobată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Astfel, potrivit surselor bisericești, Frăsinei a rămas singura mănăstire din țară exceptată de la secularizare, păstrându-și proprietățile agricole.

Legătura Sfântului Calinic cu Frăsineiul a continuat și printr-o altă faptă mai puțin cunoscută. În anul 1867, cu puțin înainte de retragerea sa din scaunul episcopal, ierarhul a donat orașului Râmnicu Vâlcea tipografia pe care o înființase, stabilind ca jumătate din veniturile acesteia să fie folosite pentru întreținerea Schitului Frăsinei, iar cealaltă jumătate pentru școli, Seminarul Teologic și ajutorarea elevilor și studenților săraci.

Rânduiala athonită de la Frăsinei

Caracterul aparte al Frăsineiului nu constă doar în izolarea sa geografică. Sfântul Calinic a dorit să întemeieze aici o viață de obște după modelul monahal athonit.

În mănăstire nu se consumă carne, iar slujbele și viața obștii urmează o rânduială monahală strictă.

Cea mai cunoscută particularitate este însă oprirea accesului femeilor dincolo de hotarul stabilit de Sfântul Calinic.

Interdicția nu privește întreaga zonă Frăsinei, ci mănăstirea propriu-zisă, aflată mai sus pe munte. La aproximativ doi kilometri de aceasta se află biserica de jos și dependințe destinate inclusiv femeilor care vin în zonă.

În anul 1867, Sfântul Calinic a marcat hotarul printr-o piatră de legământ.

Piatra de legământ

Piatra de legământ reprezintă cea mai cunoscută mărturie materială a rânduielii lăsate de Sfântul Calinic.

Inscripția, datată 17 ianuarie 1867 și redactată cu caractere chirilice, explică mai întâi scopul hotărârii: păstrarea caracterului de chinovie de monahi și evitarea tulburării vieții acestora.

Textul continuă cu avertismentul devenit celebru:

„Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem și toate nenorocirile să vie asupra lor, precum: sărăcia, gârbăvia și tot felul de pedepse, și iarăși celor ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu și a smereniei noastre și să vină asupra lor tot fericitul bine.”

Calinic, Episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ianuarie 1867

e-a lungul timpului, în jurul acestei inscripții s-au format numeroase povestiri și legende. Unele vorbesc despre femei care ar fi încălcat hotarul și ar fi suferit diferite nenorociri. O tradiție consemnată și în surse bisericești vorbește, de pildă, despre o tânără păstoriță din Muereasca despre care se spune că ar fi trecut din greșeală hotarul și s-ar fi îmbolnăvit, cerând apoi iertarea și ajutorul Sfântului Calinic.

Asemenea relatări aparțin însă tradiției religioase legate de mănăstire și trebuie deosebite de faptele istorice care pot fi documentate independent.
Legendele Frăsineiului

Caracterul neobișnuit al rânduielii a favorizat apariția, de-a lungul timpului, a numeroase legende.

Una dintre acestea vorbește despre un tânăr călugăr care, dorind să fugă de ispitele lumii, s-ar fi retras în munți și ar fi primit în vis porunca de a ridica acolo un lăcaș de rugăciune.

O altă povestire atribuie hotărârea Sfântului Calinic unui episod în care acesta ar fi găsit viața monahală tulburată de petreceri și de prezența femeilor.

Aceste povestiri circulă în diferite variante, dar nu trebuie confundate cu explicația documentară a rânduielii. Sursele bisericești leagă organizarea Frăsineiului de hotărârea Sfântului Calinic de a introduce aici rânduiala monahală athonită, iar piatra din 1867 oferă chiar explicația dată de ierarh pentru interdicție.

Frăsinei în secolul XX

Mănăstirea și-a continuat existența și în perioada comunistă, deși regimul ateu a supus viața religioasă unor restricții și presiuni.

Piatra de legământ a Sfântului Calinic a fost, la un moment dat, îndepărtată din locul în care fusese așezată. După căderea regimului comunist s-a pus problema readucerii sale la locul inițial.

În anul 2022, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei a hotărât reașezarea pietrei de legământ în amplasamentul stabilit de Sfântul Calinic și realizarea unei amenajări monumentale care să amintească istoria și semnificația acesteia.

Astfel, piatra nu este numai mărturia unei rânduieli monahale din secolul al XIX-lea, ci și un obiect care poartă urmele istoriei religioase a României din secolul XX.

De ce „Athosul românesc”?

Denumirea de „Athosul românesc” nu se datorează numai interdicției privind accesul femeilor.

Legătura cu Sfântul Munte este mai profundă: Sfântul Calinic a reorganizat obștea după rânduieli inspirate de monahismul athonit, cu viață de obște, post aspru și un program liturgic riguros.

Frăsinei reprezintă astfel un caz aparte în monahismul românesc: un așezământ în care o rânduială stabilită în secolul al XIX-lea continuă să structureze viața comunității monahale și în prezent.

Prin vechimea sa de peste trei secole, prin legătura cu Sfântul Calinic de la Cernica, prin rânduiala athonită și prin istoria neobișnuită a pietrei de legământ, Mănăstirea Frăsinei rămâne unul dintre cele mai aparte așezăminte monahale din România.

Numele de „Athosul românesc” exprimă, înainte de toate, încercarea de a păstra în munții Vâlcii un mod de viață monahală inspirat de tradiția Sfântului Munte.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

 

 

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ