Nicolae Moldoveanu, un uluitor compozitor creștin

Compozitor, poet și scriitor creștin, Nicolae Moldoveanu (1922–2007) a trăit și a creat, în cea mai mare parte a vieții sale, în perioada dictaturii comuniste din România — o epocă ostilă manifestărilor artistice cu caracter creștin.

În 1959, a fost arestat și condamnat la 12 ani de muncă silnică, confiscarea averii și zece ani de degradare civică pentru „compunerea de cântări religioase și propagandă religioasă”. Supranumit „David al imnologiei creștine românești”, Nicolae Moldoveanu este autorul a peste 8.000 de imnuri, cântate în majoritatea bisericilor evanghelice (a se înțelege Baptiste, Creștine după Evanghelie și Penticostale) din România, precum și a zeci de comentarii la cărțile biblice și a numeroase lucrări publicistice cu tematică religioasă.

Este dificil de încadrat într-o singură denominațiune creștină, deoarece Nicolae Moldoveanu — „fratele Niculiță”, cum îi spuneau cu drag prietenii și frații de credință — s-a dovedit a fi fratele sincer și nedisimulat al tuturor creștinilor, neoprotestanți sau nu.

Copilăria și primele începuturi muzicale

Nicolae Moldoveanu s-a născut la 3 februarie 1922, în comuna Movileni, județul Tecuci, astăzi în județul Galați. A fost primul dintre cei 15 copii ai Ruxandrei — numită Săndica — și ai lui Ioan, căruia i se spunea Ionică.

Părinții săi aveau o deosebită aplecare spre credința creștină. Biblioteca familiei cuprindea câteva zeci de cărți religioase, printre care „Psaltirea”, „Viețile Sfinților”, „Oglinda inimii omului” și „Mântuirea păcătoșilor”. Aceste cărți au găsit un ecou timpuriu în inima micului Nicolae.

Când Nicolae avea doar trei ani și jumătate, tatăl său a murit în urma unei boli necruțătoare, la vârsta de numai 24 de ani. Rămasă singură cu doi copii, mama Săndica s-a recăsătorit după un an și jumătate.

Dus cu regularitate la biserică, tânărul Nicolae — sau Culai, cum i se spunea — a început să îndrăgească foarte mult cântările bisericești și le fredona ori de câte ori avea ocazia. Încă din copilărie a fost fascinat de muzică. Îi asculta cu interes pe lăutari și urmărea toate manifestările muzicale din viața satului. Tot de timpuriu a devenit preocupat de viața de credință. A fost înscris la școală la vârsta de cinci ani și jumătate și s-a dovedit un elev eminent.

La 12 ani, a fost trimis la Sfântu Gheorghe, la un frate al mamei sale, cadru militar, pentru a urma liceul. Acolo a fost înrolat ca „copil de trupă” în formația unității militare și a fost inițiat în tainele muzicii. A început să cânte la tobă, apoi a învățat să cânte la trompetă, țambal, pian și acordeon.

Întâlnirea cu „Oastea Domnului”

În toamna anului 1935, întorcându-se acasă în concediu, a găsit în satul său o nouă adunare creștină, numită „Oastea Domnului”, pe care a început să o frecventeze cu un interes deosebit.

Aici a fost impresionat de cântările adunării și de predicile despre Isus Hristos, Sfânta Scriptură și Mântuire. Ori de câte ori se afla în concediu, revenea la această adunare.

În 1938, a început să culeagă cântări creștine și să le transcrie pe note. Fiind copil de trupă, a decis să-și vândă jumătate din rația zilnică de pâine și întreaga rație de lapte pentru a-și cumpăra o Biblie și un abonament la revista „Viața Creștină”, publicația „Oastei Domnului”.

Ca răspuns la apelul public al revistei adresat credincioșilor, Nicolae Moldoveanu a trimis mai multe cântări transcrise pe note, pentru a fi incluse într-o nouă carte de cântări a „Oastei Domnului”. La scurt timp, a fost chemat de urgență la Cluj pentru a contribui la alcătuirea acesteia.

Acolo, profund emoționat, i-a cunoscut pe Ioan Marini, redactorul revistei, și pe poetul Traian Dorz. Cu această ocazie, Nicolae Moldoveanu a transcris pe note cântările multor credincioși veniți la Cluj din diferite zone ale nordului Transilvaniei.

Astfel s-a născut prima sa contribuție semnificativă la o publicație de cântări. În scurt timp, a devenit cunoscut în cadrul mișcării „Oastea Domnului” din întreaga Românie.

Familia

În anul 1947, la vârsta de 25 de ani, Nicolae Moldoveanu s-a căsătorit cu Elena Bogdan, originară din comuna Săsciori, județul Alba, căreia cei apropiați îi spuneau Lena. În 1954 li s-a născut singurul copil, fiica lor, Daniela.

Căsnicia avea să traverseze una dintre cele mai dificile perioade ale vieții familiei odată cu arestarea lui Nicolae Moldoveanu, în 1959. Fiica Daniela avea atunci numai aproximativ cinci ani.

Rămasă acasă cu fiica, Elena Moldoveanu a trebuit să înfrunte nu numai absența soțului, ci și sărăcia, nesiguranța și presiunea exercitată asupra familiilor deținuților politici. Într-o mărturie oferită peste ani, ea povestea că au existat perioade în care nu avea serviciu, iar după arestarea soțului unii dintre frații de credință se temeau să le mai treacă pragul, familia fiind supravegheată de Securitate.

„A fost o perioadă grea”, avea să-și amintească Elena.

În acei ani de despărțire forțată s-a creat și o legătură de solidaritate între familiile celor întemnițați. Soția lui Richard Wurmbrand o încuraja pe Elena prin telefon sau prin cărți poștale, alimentând speranța că Nicolae avea să se întoarcă acasă. Condamnat inițial la 12 ani de muncă silnică, el a fost eliberat în 1964, grațiat în cadrul valului de eliberări din 1964, după aproximativ cinci ani de detenție.

În ciuda lipsurilor materiale și a anilor de persecuție, soții Nicolae și Elena Moldoveanu au rămas împreună până la sfârșitul vieții compozitorului. Căsnicia lor a durat aproape 60 de ani.

Elena mărturisea despre viața lor împreună:

„Viața noastră a fost cu greutăți și cu sărăcie, dar am fost fericiți. Noi am fost una.”

Un obicei păstrat de-a lungul căsniciei lor era rugăciunea de seară. Elena își amintea că, exceptând cu anii în care soțul ei fusese închis, cei doi se rugau în fiecare seară, pentru a încheia ziua în pace unul cu celălalt.

Mărturiile familiei păstrează și o întâmplare semnificativă despre începutul căsniciei. Se spune că, în ziua cununiei civile de la Săsciori, Nicolae i-ar fi spus Elenei că pentru o ceartă este nevoie de două persoane și că el nu dorea să fie vreodată „cea de-a doua”. Peste decenii, Elena și fiica lor, Daniela, aveau să confirme că, deși existaseră în mod firesc dezacorduri, nu își aminteau ca soții să fi ajuns la certuri propriu-zise.

Daniela spunea despre tatăl său că așa cum se purta cu musafirii, tot astfel se purta și cu propria familie — o mărturie simplă, dar sugestivă pentru caracterul omului din spatele miilor de cântări.

Pentru Nicolae Moldoveanu familia și creația nu au reprezentat două lumi separate. Mărturiile rămase despre viața sa îl prezintă compunând, studiind Scriptura și primind permanent oameni în casă, în timp ce Elena i-a fost alături de-a lungul deceniilor de creație, persecuție, lipsuri și, în cele din urmă, libertate.

Daniela Moldoveanu, fiica, ne-a mai spus despre felul în care tatăl ei își începea diminețile și despre cum îi iubea pe toți creștinii:

„Era un om al rugăciunii și punea mare accent pe lauda pentru Domnul. În fiecare zi spunea Domnului să-i strice planurile lui bune și să primească planul Lui și voia Lui. In fiecare dimineață după ora de rugăciune și citirea Cuvântului, cânta 10 cântări de laudă Domnului, printre care «Facă-mi-se totdeauna» și cântarea «Smerenie poartă de Sus / să intru prin Tine doresc,/să seamăn mai mult cu Isus, / să am chipu-I blând și ceresc!».

Tatăl meu spunea des: «vreau să fiu ca Domnul Isus și ca și Biblia, care nu face deosebire intre credincioși.» Blândețea, dragostea și smerenia erau trăsăturile lui de caracter.”

Prietenia și colaborarea cu Traian Dorz

În paralel cu întemeierea familiei sale, anii de după război au reprezentat pentru Nicolae Moldoveanu o perioadă de extraordinară rodnicie spirituală și muzicală.

Între 1948 și 1959, el a colaborat îndeaproape cu poetul Traian Dorz, una dintre personalitățile centrale ale mișcării Oastea Domnului. Colaborarea dintre cei doi avea să dea naștere unui repertoriu de cântări care va depăși cu mult granițele mișcării în care s-au cunoscut.

Dorz oferea prin poezie cuvântul, iar Moldoveanu îi dădea adesea expresia muzicală.

Din această colaborare s-au născut lucrări precum „Cântările Psalmilor” și „Cântările Bibliei”, precum și numeroase alte imnuri. Moldoveanu a compus, de asemenea, melodii pentru versurile altor autori creștini, între care Ioan Marini, iar în anii următori avea să colaboreze și cu alte nume importante ale poeziei creștine românești.

Parteneriatul dintre Traian Dorz și Nicolae Moldoveanu a devenit unul dintre cele mai fertile din istoria muzicii creștine românești: poezia unuia și muzica celuilalt au circulat clandestin în timpul comunismului, au fost copiate de mână, memorate și transmise din comunitate în comunitate.

În mod paradoxal, tocmai anii în care autoritățile încercau să limiteze asemenea manifestări religioase au transformat cântarea într-unul dintre cele mai eficiente mijloace de transmitere a credinței.

Strânsa colaborare cu poetul Costache Ioanid

Un loc aparte în creația lui Nicolae Moldoveanu îl ocupă colaborarea cu poetul creștin Costache Ioanid (1912–1987).

În anii de după război și, cu deosebire, în deceniul 1950–1959, Nicolae Moldoveanu a dezvoltat o colaborare artistică deosebit de rodnică cu poeții Traian Dorz și Costache Ioanid. Legătura creatoare cu Ioanid a continuat însă și în anii următori.

Dacă legătura cu Traian Dorz s-a format în universul spiritual al Oastei Domnului, colaborarea cu Ioanid ilustrează foarte bine capacitatea lui Moldoveanu de a depăși granițele confesionale și de a transforma poezia creștină într-un limbaj muzical accesibil unor comunități foarte diferite.

Relația dintre cei doi era una directă și personală. Mărturiile păstrate despre modul lor de lucru îl descriu pe Costache Ioanid venind la Sibiu cu poeziile sale scrise pe diferite foi de hârtie. Le scotea, pe rând, din buzunare și i le dădea lui Moldoveanu pentru a le pune pe muzică.

O asemenea întâmplare este legată de cântarea „Când zorii cheamă”. Potrivit mărturiei consemnate despre geneza cântecului, Ioanid a așezat textul pe suportul de note al orgii, iar Moldoveanu a început să cânte melodia de la început până la sfârșit aproape spontan. Impresionat, Ioanid ar fi scos imediat din buzunar o altă poezie și i-ar fi întins-o compozitorului.

Această complementaritate explică rodnicia colaborării lor: Ioanid venea cu forța imaginii poetice și cu mesajul teologic, iar Moldoveanu găsea forma melodică prin care versurile puteau fi memorate și cântate de comunitate.

Printre creațiile rezultate din întâlnirea poeziei lui Costache Ioanid cu muzica lui Nicolae Moldoveanu se numără binecunoscuta „A bătut la ușa ta Cineva”, identificată și în repertoriul Oastei Domnului cu versuri de Ioanid și melodie de Moldoveanu.

Alte exemple documentate sunt „De ce nu vii de pe cărări străine”, „Staulul” și „Vorbește, Doamne, căci sunt rob”.

Un episod deosebit de interesant îi reunește pe cei trei mari creatori — Traian Dorz, Costache Ioanid și Nicolae Moldoveanu — în casa lui Moldoveanu din Sibiu. Acolo a luat naștere cântarea „Învață de la ape”.

Potrivit relatării fiicei compozitorului, Daniela, și unei mărturii a lui Nicolae Moldoveanu, textul a fost construit prin contribuția celor trei: prima parte provenea de la Traian Dorz, alta de la Costache Ioanid, iar Moldoveanu a contribuit și el la text și a realizat melodia. În ediția Cântările Harului, autorii textului apar prin inițialele T.D., C.I., N.M.

Moldoveanu însuși confirma că Ioanid nu era întotdeauna doar furnizorul versurilor. Întrebat dacă poetul intervenea și în partea muzicală, compozitorul răspundea că, la unele cântări, Ioanid îi oferea un model melodic sau anumite indicații. Aceasta arată că între cei doi exista un adevărat dialog artistic, nu doar o succesiune mecanică „poezie – melodie”.

Mai există chiar și situații în care rolurile s-au inversat. Un catalog contemporan de cântări atribuie piesa „Mai presus de orice” versurilor lui Nicolae Moldoveanu și muzicii lui Costache Ioanid, ceea ce sugerează că ambii aveau preocupări atât poetice, cât și muzicale.

Colaborarea Moldoveanu–Ioanid poate fi înțeleasă mai bine dacă privim ceea ce s-a întâmplat ulterior cu aceste creații. Poeziile nu au rămas numai în volume. Prin melodiile lui Moldoveanu, ele au intrat în repertoriul comunităților creștine, au fost cântate în biserici, în case și în adunări și au circulat dincolo de mediul confesional în care fuseseră create.

Întâlnirea dintre poezia lui Costache Ioanid și muzica lui Nicolae Moldoveanu a produs unele dintre cele mai durabile cântări ale creștinismului românesc. Ioanid a pus credința în versuri, Moldoveanu a transformat adesea versurile în melodie, iar comunitățile creștine le-au transformat, prin cântare, într-o moștenire transmisă din generație în generație.

Credința în timpul persecuției comuniste

Activitatea artistică a lui Nicolae Moldoveanu s-a desfășurat într-o perioadă istorică extrem de potrivnică: regimul comunist, în timpul căruia a petrecut ani grei în închisoare.

Mișcarea religioasă „Oastea Domnului”, întemeiată de preotul Iosif Trifa în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, a fost puternic încercată de regimul comunist fiind apoi trecută în ilegalitate. Primii arestați au fost liderii acestei mișcări.

În ciuda persecuțiilor și a interdicțiilor, cântările lui Moldoveanu s-au răspândit în întreaga țară — după cum i-au spus chiar reprezentanții regimului — mai repede decât mesajele partidului comunist. El însuși mărturisea:

„În 1948 au început arestările. Prima dată a fost arestat Dorz. S-a oprit orice publicație și am început să lucrăm subteran. Frații din țară veneau pe la Sibiu cu carnete, pentru că nu erau pe atunci casetofoane, și își scriau cântările, le învățau, și așa s-au răspândit. În timpul comunismului, viața spirituală s-a menținut mai mult prin cântări.”

Nicolae Moldoveanu a fost arestat și el. A fost judecat la 18 noiembrie 1959, iar sentința i-a fost comunicată la 3 februarie 1960, chiar în ziua în care împlinea 38 de ani.

Sentința prevedea 12 ani de închisoare pentru propagandă împotriva conducerii socialiste, confiscarea averii și zece ani de degradare civică. În ciuda condamnării, Moldoveanu nu a renunțat la chemarea sa de a compune cântări creștine.

360 de cântări compuse fără hârtie și creion

Închisoarea nu i-a întrerupt creația. Dimpotrivă, unul dintre cele mai impresionante capitole ale operei sale s-a născut chiar între zidurile penitenciarelor comuniste.

Fiica lui, Daniela, ne-a confirmat faptul că în timpul detenției a compus 360 de cântări. Fără hârtie, creion sau posibilitatea de a nota muzica pe portativ, Nicolae Moldoveanu a compus în detenție 360 de cântări. Pentru a nu le pierde, le memora și le repeta sistematic. Era, într-un anumit sens, o formă de „tipar” imposibil de confiscat: memoria. După eliberare, cântările păstrate timp de ani întregi în minte au putut fi așternute pe hârtie.

Mărturiile despre viața sa consemnează că această creație din detenție nu s-a limitat la cântece despre suferință. Multe dintre compoziții exprimau bucurie, speranță, mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu.

Moldoveanu avea să numească anii grei ai detenției „cea mai înaltă școală a Domnului, școala crucii”.

Condamnat pentru cântările sale

Unul dintre aspectele care conferă destinului lui Nicolae Moldoveanu o dimensiune cu totul aparte este chiar motivarea condamnării sale de către regimul comunist.

Din punct de vedere juridic, autoritățile nu l-au condamnat sub simpla acuzație de a fi compus muzică religioasă, ci pentru așa-numita „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”, în baza articolului 209 din Codul Penal al vremii. În realitate însă, activitatea sa religioasă și răspândirea cântărilor creștine se aflau în centrul acuzațiilor.

Într-un interviu acordat în 2002, la vârsta de 80 de ani, Nicolae Moldoveanu își amintea cuvintele rostite de judecător în timpul procesului: „Ai compus psalmi și cântări religioase și ai făcut propagandă prin ele.”

Răspunsul pe care Moldoveanu avea să-l dea, peste ani, acestei acuzații rezumă poate cel mai bine întreaga sa concepție despre propria misiune: „Ei au numit-o propagandă, eu am numit-o propovăduire.”

Condamnat la 12 ani de muncă silnică, confiscarea totală a averii și zece ani de degradare civică, Nicolae Moldoveanu a trecut prin închisoarea de la Gherla și prin sistemul coloniilor de muncă ale regimului comunist, inclusiv prin lagărele din Delta Dunării.

Nu și-a executat întreaga condamnare. După aproximativ cinci ani de detenție, a fost eliberat în 1964, în contextul eliberării deținuților politici din România.

Coleg de celulă cu Richard Wurmbrand

Închis la Gherla, Nicolae Moldoveanu a fost coleg de celulă cu pastorul Richard Wurmbrand, cunoscut ca martirul care și-a iertat torționarii.

În cartea sa „De la suferință la biruință”, apărută în limba română la Editura Stephanus, în 1994, Wurmbrand rememorează o serie de întâmplări din anii petrecuți în România, înaintea exilului său forțat din decembrie 1965.

El prezintă mai multe personalități ale vieții de credință, aparținând unor confesiuni diferite, care au rămas statornice chiar și atunci când au fost supuse anchetelor, arestărilor, bătăilor și altor forme de tortură, menite să-i determine să-și denunțe frații aflați în libertate și să se lepede de credință.

Despre Nicolae Moldoveanu, pastorul Richard Wurmbrand scria:

„Prima persoană pe care am văzut-o la revenirea în România, în anul 1990, a fost colegul meu de celulă, Nicolae Moldoveanu, din «Oastea Domnului», asemănătoare cu «Armata Mântuirii» din Apus, dar fără uniforme și fanfare. Fusesem împreună în închisoarea Gherla.

Regimul era foarte aspru. Din când în când, gardienii strigau: «Toată lumea culcat!» Era iarnă. Nu aveam flanele, ce să mai vorbim despre paltoane.

Pe jos era beton rece; nu erau nici măcar paie pentru căldură. Prizonierii înjurau brutalitatea gardienilor. Moldoveanu nu proceda la fel. El credea că a-L lăuda pe Dumnezeu este mai bine decât a-i înjura pe comuniști. Cu un zâmbet minunat pe buze, spunea: «Să nu uităm unde ne aflăm. Hai să-ți cânt cântecul pe care tocmai l-am compus cât am stat culcat la pământ». Era un imn plin de bucurie, nădejde și laudă, care se cântă în numeroase țări.”

Întâlnirea dintre Nicolae Moldoveanu și pastorul Richard Wurmbrand nu a fost una întâmplătoare sau de scurtă durată. Moldoveanu mărturisea în 2002 că a împărțit celula cu Wurmbrand în două rânduri, la penitenciarul Gherla.

Regimul penitenciar urmărea inclusiv împiedicarea formării unor legături între deținuți, aceștia fiind mutați periodic dintr-o celulă în alta.

Moldoveanu își amintea iernile în care deținuții erau obligați să stea întinși pe cimentul rece. Tocmai dintr-un asemenea univers al suferinței s-au născut unele dintre cântările sale. Mărturia lui Wurmbrand despre colegul său de celulă este cu atât mai semnificativă: în loc să răspundă brutalității gardienilor prin ură, Moldoveanu continua să compună și să cânte. Pentru el, cântarea devenise în închisoare nu numai o expresie artistică, ci o formă de rezistență spirituală.

Un handicap fizic care nu i-a oprit muzica

Încă din adolescență, Nicolae Moldoveanu a fost legat profesional de muzică. În noiembrie 1934, la numai 12 ani, a ajuns la Sfântu Gheorghe, unde a fost încadrat drept „copil de trupă” în muzica unității militare. A început să cânte la trompetă și a dobândit aici pregătirea muzicală care avea să stea la baza extraordinarei sale activități de mai târziu.

În timpul unei aplicații militare Moldoveanu a suferit un accident în urma căruia una dintre mâini i-a rămas grav afectată pentru tot restul vieții. Infirmitatea a fost permanentă.

Moldoveanu explica într-un interviu din anul 2002 că purta la mâna afectată un aparat ortopedic — „o orteză, nu-i proteză” — și că nu se putea folosi normal de acea mână.

Nu putea ridica mâna să scrie la masă și scria pe genunchi pe un carton special care nu se îndoia. Handicapul avea să-i facă și mai grea detenția în închisorile comuniste.

La Gherla, unde deținuții erau supuși unui regim extrem de dur, dificultatea de a se spăla, îmbrăca și mișca suficient de repede îl expunea suplimentar pedepselor gardienilor. Și totuși, infirmitatea nu i-a oprit creația. Este unul dintre contrastele extraordinare ale biografiei sale: omul care nu se mai putea folosi normal de una dintre mâini avea să compună mii de cântări și să lase în urmă o operă muzicală și spirituală de proporții impresionante.

52 de ani într-o casă naționalizată

Viața modestă a lui Nicolae Moldoveanu contrastează puternic cu dimensiunile extraordinare ale operei pe care a lăsat-o în urmă.

Timp de aproximativ 52 de ani, compozitorul și familia sa au locuit cu chirie într-o casă naționalizată din Sibiu, împărțind spațiile comune cu alte 7 familii. În diferite perioade, mai multe familii locuiau simultan în imobil și foloseau aceeași bucătărie și celelalte dependințe comune.

O mărturie referitoare la anul 1966 ne oferă o imagine foarte concretă asupra acestor condiții. Nicolae și Elena Moldoveanu locuiau atunci într-o singură cameră, iar patru familii împărțeau aceeași bucătărie. Folosirea sobei pentru pregătirea mâncării se făcea după un program stabilit între locatari.

Tocmai într-un asemenea decor, departe de imaginea unui compozitor lucrând într-un cabinet confortabil, se năștea o parte considerabilă a operei sale.

La 3 februarie 1966, de ziua lui, Elena se pregătea să primească musafiri. Timpul în care putea găti era limitat de programul comun al bucătăriei. Nicolae s-a oferit să o ajute și a început să măture covorul de iută din singura lor cameră. În timp ce mătura, i-a venit în minte o melodie. S-a oprit, a notat-o, apoi și-a continuat treaba. Din acel moment avea să se nască o nouă cântare.

Sărăcia familiei devenise și mai apăsătoare după arestarea sa. Moldoveanu povestea că, odată cu condamnarea, autoritățile i-au confiscat averea. Dar „averea” compozitorului era extrem de modestă: cărți, un armoniu, câteva obiecte personale și mobila casei.

Potrivit propriei mărturii, autoritățile au lăsat familiei numai patul pe care să doarmă, restul bunurilor fiind ridicate și scoase la licitație. Câțiva frați de credință au cumpărat la licitație dulapul de haine și armoniul pentru a le salva.

Nici după eliberarea din închisoare viața materială a familiei Moldoveanu nu s-a schimbat spectaculos. Compozitorul a continuat să trăiască modest, iar casa sa a rămas în același timp loc de creație, de rugăciune și de întâlnire pentru numeroși credincioși care îl vizitau.

În anii 1980, aceeași locuință avea să fie din nou cercetată de Securitate.

O relatare biografică spune că, în timpul unei asemenea percheziții, agenții au găsit caietele originale cu compozițiile lui Moldoveanu și le-au pregătit pentru confiscare. În timp ce aceștia continuau percheziția, fiica sa, Daniela, ar fi luat pe rând caietele de pe masă, le-ar fi ascuns sub îmbrăcăminte și le-ar fi dus la vecini. În acest fel ar fi fost salvate manuscrise unicat ale cântărilor sale.

După căderea comunismului a venit un ultim paradox. Casa în care locuise cu chirie timp de aproximativ 52 de ani nu avea să devină proprietatea sa. Potrivit mărturiilor biografice, Moldoveanu a trebuit să o părăsească și s-a mutat într-o altă casă, tot cu chirie, unde și-a petrecut ultimii ani.

Astfel, una dintre cele mai vaste opere ale muzicii creștine românești nu s-a născut într-un atelier de creație, ci, în mare parte, într-o cameră dintr-o casă naționalizată, cu bucătăria împărțită între mai multe familii — iar alte sute de cântări s-au născut în celulele închisorilor comuniste, fără pian, fără hârtie și fără creion.

O operă care a depășit granițele confesionale

Poate cea mai neobișnuită caracteristică a moștenirii lui Nicolae Moldoveanu este faptul că muzica sa a depășit granițele comunității religioase în care s-a format.

Legat profund de „Oastea Domnului”, mișcare de renaștere spirituală născută în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, Moldoveanu a ajuns să fie cântat de credincioși aparținând mai multor confesiuni diferite. Cântările sale au circulat în comunități ortodoxe ale Oastei Domnului, dar și în biserici baptiste, penticostale, creștine după Evanghelie și în comunitățile românești din diaspora.

În acest sens, Nicolae Moldoveanu a realizat prin muzică ceva greu de realizat instituțional: a creat un repertoriu spiritual comun unor creștini români despărțiți de granițe confesionale.

Colaborarea sa cu poetul Traian Dorz a fost esențială pentru această moștenire. Numeroase poezii ale lui Dorz au primit melodii compuse de Moldoveanu și au continuat să fie cântate mult după dispariția celor doi autori.

După eliberare

Eliberarea din 1964 nu a însemnat revenirea la o viață lipsită de constrângeri. Statutul de fost deținut politic și pedeapsa degradării civice au continuat să-i afecteze existența.

Moldoveanu povestea, de pildă, că atunci când s-a prezentat la vot, după ieșirea din închisoare, i s-a comunicat că nu avea dreptul să voteze din cauza condamnării și a degradării civice. Din această experiență avea să se nască, potrivit propriei sale mărturii, inspirația pentru cântarea „Isuse, dintre toți Te-aleg mereu”.

Nici supravegherea și nici dificultățile materiale nu l-au determinat însă să renunțe la activitatea sa. În deceniile care au urmat, a continuat să compună, să studieze Scriptura și să scrie comentarii și meditații.

După căderea comunismului, opera sa a putut circula în condiții de libertate, iar Nicolae Moldoveanu a putut călători și întâlni comunități creștine din afara României.

O operă impresionantă

Începând din 1964 și până la sfârșitul vieții, Nicolae Moldoveanu a compus alte mii de imnuri și cântări duhovnicești. În ultima parte a vieții, și-a asumat disciplina de a scrie zilnic câte o cântare și câte o meditație inspirată din Biblie.

Nicolae Moldoveanu a fost și un important comentator al Bibliei și un autor prolific. A comentat în întregime Noul Testament și o parte din Vechiul Testament.

Opera sa completă cuprinde 130 de cărți: 30 de volume reunesc aproximativ 8.000 de cântări, iar alte 100 de volume conțin comentarii biblice și meditații.

Prin viața, suferința și creația sa, Nicolae Moldoveanu rămâne una dintre cele mai impresionante figuri ale creștinismului românesc. Cântările sale au trecut dincolo de granițele unei confesiuni și au devenit parte a patrimoniului spiritual al multor generații de credincioși.

O moștenire greu de măsurat în cifre

Numărul exact al creațiilor lui Nicolae Moldoveanu diferă în funcție de sursă și de modul în care sunt inventariate cântările, melodiile și volumele sale. Sursele dedicate operei sale vorbesc despre mii de compoziții, iar unele inventarieri ajung la aproximativ 8.000 de cântări.

Dincolo însă de numărul lor, amploarea fenomenului este incontestabilă. Într-o perioadă în care regimul comunist controla tipografiile, radioul, presa și accesul la publicații, muzica lui Nicolae Moldoveanu s-a răspândit printr-o rețea informală imposibil de controlat în întregime: oamenii veneau cu caiete, copiau versurile și melodiile, le memorau, apoi le duceau în alte sate și orașe.

Nu existau internet, înregistrări digitale sau platforme sociale. În primii ani ai persecuției nici măcar casetofoanele nu reprezentau o posibilitate reală de răspândire. Cântările călătoreau din caiet în caiet și din om în om. Moldoveanu însuși avea să spună despre acea perioadă: „În timpul comunismului, viața spirituală s-a menținut mai mult prin cântări.”

Această afirmație explică, probabil, mai bine decât orice statistică locul pe care creația sa l-a ocupat în creștinismul românesc al secolului al XX-lea.

Cântări pe care zidurile închisorii nu le-au putut opri

Nicolae Moldoveanu a murit la 12 iulie 2007, la vârsta de 85 de ani.

A lăsat în urmă o operă de dimensiuni neobișnuite, dar și o biografie care face imposibilă separarea muzicii sale de credința pentru care a suferit.

Regimul care l-a condamnat a încercat să oprească răspândirea cântărilor sale prin confiscări, interdicții, supraveghere și închisoare. Paradoxal, tocmai în închisoare au luat naștere alte sute de cântări.

360 din ele au fost compuse fără instrument, fără portativ muzical, fără hârtie, fără creion. Au fost păstrate numai în memorie până când autorul lor a redevenit liber.

Astăzi, la decenii după dispariția regimului care l-a condamnat, cântările lui Nicolae Moldoveanu continuă să fie cântate în biserici și comunități românești din România și din diaspora. Poate că acesta este și unul dintre cele mai puternice paradoxuri ale vieții sale: statul comunist l-a condamnat pentru că scria cântări creștine, dar nu a reușit să condamne la tăcere cântările.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

 

 

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ