P. F. Miron Cristea – Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, un militant înflăcărat al Marii Uniri

2025 – „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române”, poporul român sărbătorind 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române ca simbol al unității naționale, spirituale și culturale.

Este îndeobște cunoscut că cel care a contribuit semnificativ la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, eforturile sale având ecou până astăzi, a fost Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, teolog, publicist, filolog, politician, senator, regent.

Acum un secol, Miron Cristea devenea întâiul ierarh care ocupa înalta funcție de Patriarh al creștinismului Ortodox românesc. Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost și singurul ierarh care a ocupat funcția de prim-ministru al guvernului României. În plus, a înaintat proiectul construirii unei Catedrale a Neamului, dus la îndeplinire de actualul Patriarh, Daniel. La 7 iunie 1919, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Miron Cristea a fost o personalitate remarcabilă a actului istoric al Marii Uniri din 1918, probând o vădită înflăcărare în toate demersurile întreprinse în activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria. Pentru a înfățișa cât mai elocvent implicarea sa în înfăptuirea Unirii, se cuvine rememorat un sumar periplu prin biografia sa.

Miron Cristea s-a născut la 20 iulie 1868, în orașul Toplița, județul Harghita, într-o familie de țărani români ortodocși, primind la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică.

A făcut studii la Gimnaziul săsesc din Bistrița (1879 – 1883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883 – 1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887 – 1890).

După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu (1890), Ilie Cristea a devenit învățător și, mai apoi, director la Școala confesională românească din Orăștie. După un an, Mitropolia Ardealului i-a acordat o bursă pentru a-și continua studiile superioare la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891 – 1895), unde a obținut la 15 mai 1895 titlul de doctor în filologie, teza sa de doctorat având subiectul „Viața și opera lui Eminescu”, lucrare tipărită mai întâi în limba maghiară şi tradusă apoi de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care a descoperit-o şi a publicat-o la începutul anilor ’80. A fost prima lucrare din istoria criticii eminesciene.

Elie Cristea este cel care a folosit în lucrarea sa sintagma „luceafărul poeziei româneşti”, devenită clasică şi utilizată astăzi de majoritatea iubitorilor de poezie. În paralel cu studiile, Ilie Cristea a desfășurat o susținută activitate publicistică, colaborând la ziarele „Telegraful Român”, „Tribuna”, „Dreptatea” și „Gazeta Transilvaniei”.

A fost secretar al Societății studențești „Petru Maior”.

După terminarea studiilor de la Budapesta, Ilie Cristea a revenit la Sibiu, unde a devenit secretar eparhial al ArhiEpiscopiei Sibiului (1895 – 1902), având și o activitate publicistică asiduă și meritorie, iar în continuare a fost avansat în funcția consilier mitropolitan la ArhiEpiscopia Sibiului (1902 – 1909). În această calitate, s-a distins ca un bun administrator și organizator.

Printre altele, s-a îngrijit de proiectul edificării frumoasei catedrale Ortodoxe din Sibiu. Ilie Cristea a devenit și membru al clerului, fiind hirotonit la 30 ianuarie 1900 ca diacon și apoi ridicat la rangul de arhidiacon la 8 septembrie 1901.

Este tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah „Miron”, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel.

La 21 noiembrie 1909, Miron Cristea a fost ales Episcop Ortodox al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu și instalat în scaunul Episcopal la 3 mai 1910. În această calitate, s-a remarcat prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor.

Astfel, printre altele, a apărat energic școlile confesionale Ortodoxe românești din Banat de încercările guvernului ungar de la Budapesta de a le desființa.

La sfârșitul primului război mondial, Miron Cristea a participat, în calitate de Episcop Ortodox al Caransebeșului, aflându-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni, alături de Episcopul unit Iuliu Hossu, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dând actului Marii Uniri binecuvântarea Bisericii Creștine Ortodoxe.

Un gest memorabil s-a întâmplat atunci: în fața Marii Adunări de la Alba Iulia, Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu s-a îmbrățișat cu Episcopul Ortodox Miron Cristea, spunând următoarea frază memorabilă:

„Precum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

Rămân în istorie cuvintele pe care le-a rostit la Adunarea de la Alba Iulia:

„Dumnezeu a voit ca visul de aur al neamului nostru să devină astăzi faptă vie. Ceea ce am dorit cu toții, cu lacrimi și rugăciuni, s-a împlinit: suntem iarăși frați sub același steag românesc, într-o singură țară și într-un singur suflet.”

„Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și noi n-avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână în viitor inima românismului. Dar simțesc că astăzi, prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide iar și pentru totdeauna porțile Carpaților ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viață românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască acel vis neîmplinit: copil al suferinței, de dorul cui ne-au răposat și moșii și părinții”.
Într-un discurs ulterior, Miron Cristea a făcut următoarea declarație despre semnificația unirii:

„Neamul nostru n-a făcut o cucerire, ci o întoarcere firească la sânul său. Unirea nu e darul nimănui, ci dreptul nostru de la Dumnezeu și din jertfa veacurilor.”

Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, Episcopul Miron Cristea a făcut parte din delegația românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii la București.
După Marea Unire, Miron Cristea a avut un rol decisiv în unificarea Bisericii Ortodoxe Române — proces dificil, deoarece în provinciile unite existau tradiții și statute diferite (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Vechiul Regat). Prin răbdare, tact și clarviziune, Miron Cristea a reușit să realizeze unitatea administrativă și canonică a Bisericii Ortodoxe Române.

Ca recunoaștere a meritelor sale în procesul unificării, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și înscăunarea au avut loc a doua zi. În calitate de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a definitivat unificarea eclezială prin întocmirea rânduielilor și așezămintelor fundamentale ale Bisericii românești unificate.

La 4 februarie 1925 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Legea pentru înființarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925, Miron Cristea fiind investit și înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenind astfel primul Patriarh al creștinismului Ortodox românesc. Din acel moment, el a primit titulatura oficială de „Prea Fericitul Părinte Miron, Patriarhul României” – echivalentul titlului de „Beatissime Pater” în limba latină.

Ca Patriarh, Miron Cristea a fost un mare ctitor și vizionar. A inițiat și sprijinit construcția de biserici, școli, internate și orfelinate. A întemeiat fundații caritabile și a sprijinit apariția Editurii Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.

A reînnoit tipărirea Bibliei în limba română, a sprijinit editarea de manuale teologice și lucrări de spiritualitate românească.

Miron Cristea fost senator de drept în Senatul României.

Ca lider național român și militant pentru unificarea teritorială a României, Patriarhul Miron Cristea s-a implicat puternic și în viața politică a României interbelice.

A fost regent între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930 (perioada când regele Mihai I era minor), iar în perioada 1 februarie-6 martie 1939, a fost prim-ministru al României.

În capacitatea sa de membru al Consiliului Dirigent a invocat iubirea și dreptatea într-un mod demn de slujirea lui:

„Nu zidurile și legile fac o țară tare, ci sufletele unite în iubire și dreptate.”

Patriarhul Miron Cristea a militat pentru apărarea valorilor morale, a demnității umane și a credinței, considerând că „politica trebuie să slujească binele comun, nu ambiția de putere”.

Epuizat de muncă și de povara responsabilităților, Patriarhul Miron Cristea s-a îmbolnăvit grav la începutul anului 1939. A plecat la tratament în Franța, la Cannes, unde a trecut la cele veșnice la 6 martie 1939.

Trupul său a fost adus în țară și depus în Catedrala Patriarhală din București, în sunetul clopotelor și în lacrimile unei națiuni întregi.

În ceea ce privește Catedrala Mântuirii Neamului, trebuie menționat că proiectul a început imediat după Războiul de Independență, când Regele Carol a înaintat Camerei Legislative primul proiect de lege privind necesitatea construirii unei catedrale (Legea nr. 1750 promulgată de Regele Carol I la 5 iunie 1884 şi publicată în „Monitorul Oficial” nr. 49 din 6, 18 iunie, 1884).

După Marea Unire, Patriarhul Miron Cristea a devenit principalul susținător al construirii Catedralei. Fiind promotor al unității naționale, a inițiat proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, iar în 1929, a condus o comisie de experți care a analizat amplasamentele pentru noua catedrală, alegând Dealul Mihai Vodă (Dealul Arsenalului) datorită poziției sale înalte și centrale.

După ce a fost întronizat în scaunul Patriarhal, a obținut aprobarea Regelui Ferdinand pentru a demara pregătirile. În 1929, Patriarhul a ales amplasamentul de la poalele Dealului Mitropoliei, care a fost sfințit în același an, în prezența oficialităților și a credincioșilor. Totuși, lucrările au fost oprite din cauza crizei economice, a celui de-Al Doilea Război Mondial și a regimului comunist. După 1990, Patriarhul Teoctist a reînnoit proiectul, dar abia în 2018, Catedrala a fost sfințită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Patriarhul Daniel, în contextul Centenarului Marii Uniri.

Proiectul a fost continuat sub conducerea Patriarhului Daniel, fiind declarat un proiect de importanță națională prin legea 376/2007. Catedrala Națională va fi sfințită duminică, 26 octombrie 2025, de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul Miron Cristea a fost nu doar un păstor al sufletelor, ci și un ctitor și organizator al vieții bisericești moderne. A încurajat tipărirea de cărți religioase și manuale pentru tineret, a reorganizat institutele teologice, a susținut construcția și restaurarea de biserici și mănăstiri. A sprijinit educația, cultura și arta, considerând că Biserica trebuie să fie prezentă în toate domeniile care zidesc sufletul unui popor.

Figura lui Miron Cristea rămâne emblematică pentru unitatea dintre Biserică și Neam. El a înțeles că destinul României moderne nu putea fi zidit doar pe instituții și legi, ci și pe credință, moralitate și cultură. Ca Patriarh, a fost un păstor al sufletelor; ca om de stat, un apărător al valorilor românești; ca intelectual, un deschizător de drumuri.

Personalitatea și moștenirea sa

Miron Cristea a fost o personalitate polivalentă — ierarh, om de cultură, patriot, diplomat și om de stat.

Prin tot ceea ce a făcut, a încercat să zidească o Românie morală, unită și demnă, așezată pe temeliile credinței creștine.

El a înțeles Biserica drept sufletul națiunii, iar credința – temelia unității și a continuității românești.

Prin viața, opera și jertfa sa, Miron Cristea a lăsat o moștenire spirituală de neprețuit, care continuă să inspire generații de români în slujba adevărului, a unității și a credinței strămoșești.

A lăsat posterității un îndemn simplu, dar plin de forță morală:

„Să nu uităm niciodată că neamul românesc s-a născut în Biserică și va dăinui prin Biserică.”

Astăzi, Patriarhul Miron Cristea este cinstit nu doar ca întâiul Patriarh al României, ci și ca un mare ctitor de neam și de credință, un simbol al unității românești și al slujirii prin iubire și responsabilitate.

Dorin Nădrău
TRIBUNA.US

 

Accesați aici
arhiva tuturor
articolelor din
ROMÂNIA
NEVĂZUTĂ