Valeriu Gafencu – o biografie martirică

Valeriu Gafencu a înfățișat prin parcursul său existențial și carceral una dintre cele mai tulburătoare imagini ale temnițelor comuniste. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa mărturisea despre Gafencu: „Nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi”.

Monahul Moise de la Mănăstirea Oașa, cel care a adunat și adnotat răscolitoare mărturii despre Valeriu Gafencu, este de părere că acesta era „una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieții de temniță” și consideră că Gafencu a reușit să se delimiteze de orice ideologie și atitudine partizană, acționând ca un sincer ucenic al lui Hristos. În opinia aceluiași monah, chiar dacă la început a făcut parte din „Frățiile de cruce” – și atunci din elanul său pentru o viață spirituală curată, fără compromisuri și politicianisme – a ajuns să se detașeze atât de mult de toate încât chiar și unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat și mistic. Așa se face că părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obârșie, l-a supranumit „Sfântul închisorilor”.

Valeriu Gafencu s-a născut în 24 ianuarie 1921 în Sângerei, județul Bălți, de pe teritoriul actualei Republici Moldova. A urmat școala primară la Sângerei, iar apoi cursurile Liceului „Ion Creangă” din Bălți, între 1932–1940. A absolvit liceul în vara anului 1940 și s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, în toamna aceluiași an.

La câteva zile după absolvirea liceului, a fost martor la ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Gafencu a trecut Prutul împreună cu tatăl, mama și surorile sale și s-au refugiat la Iași. Apoi, fiul, împreună cu tatăl, au revenit în Basarabia ocupată, pentru rezolvarea unor probleme legate de gospodăria părăsită.

Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost un politician român, deputat în Consiliul Țărănesc din Comitetul Executiv al Consiliului Ofițerilor și Soldaților Moldoveni din Odessa, care, la 27 martie 1918, a votat pentru unirea Basarabiei cu România. Vasile Gafencu a fost deportat în Siberia de către forțele de ocupație sovietice în toamna anului 1940.

Sufletul lui Valeriu Gafencu ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci și al României, nu numai pentru conștiința națională, ci și pentru aceea creștină, care era amenințată de ateismul bolșevic în expansiune. Comunismul amenința lumea.

În aceste condiții, Valeriu aderă la organizația „Frățiile de Cruce”, care se ocupa de educația creștină și națională a elevilor și a tineretului în general. Dar organizația a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt și bun în el pentru a forma o conștiință creștină și națională elevilor din Iași și prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleități politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educație.

Elevii îl iubeau. Reușise să realizeze o comuniune sufletească, deși nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăției, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste și visul unei lumi ideale. În același timp îl înfiora abisul materialismului bolșevic din Rusia dar și concepția burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educația tradițională din școli și Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viață acestei lumi muribunde spiritual.

Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare și o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcție publică. Guvernanții de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. În postura de student al Facultății de Drept din Iași și în contextul Rebeliunii legionare din aceeași lună, a comunicat elevilor unor licee din Iași ca aceștia să nu se prezinte la cursuri în scop de nesupunere față de regimul lui Ion Antonescu. A fost acuzat de faptul că organizase o grevă împotriva lui Antonescu în ianuarie 1941. După înăbușirea rebeliunii a fost arestat și condamnat în mai 1941 la o pedeapsă de 3 luni și o zi închisoare corecțională pentru „instigare publică”. După eliberare și-a reluat activitatea de propagandă legionară, fiind rearestat în toamna anului 1941 și condamnat într-un lot de alți complici în decembrie același an, de către un tribunal militar, la o pedeapsă de 25 ani muncă silnică pentru „Crima de Constituire de Asociațiune și activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat”.

A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iași și condamnat deși nu era vinovat decât exclusiv de educația morală și națională pe care o susținea. Prin urmare, el s-a simțit liber de orice vinovăție. Activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu a fost singurul motiv pentru care el a fost numit „dușman al ordinii publice”. Așa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanțuri la mâini și la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniță el a continuat să se ocupe de educația tinerilor, dar își punea totodată grave și severe probleme de conștiință. La început, a studiat și a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creștinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualității ortodoxe. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum și toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În același timp, se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligența lui strălucită și sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualității ortodoxe.

Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creștinismul tradiționalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate. Tânărul visător se întorcea acum cu grijă și râvnă în sine însuși. Descoperea lumea interioară, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme pentru a se putea dedica lucrării duhovnicești. Abia acum înțelegea ce este nașterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu fața la pământ, izbucnind în lacrimi și spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieții sale spirituale. De aici înainte va trăi pentru a se curăți lăuntric și a se desăvârși prin unire cu Hristos. Unii l-au admirat, alții l-au acuzat, dar foarte puțini l-au înțeles. Valeriu șoca prin conștiința păcatului, pe care îl mărturisea cu umilință la modul personal și colectiv.

„În repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative și el a declarat senin că este creștin și că nu există mântuire fără Hristos. Atras în mod structural de curăție și desăvârșire, când L-a descoperit pe Hristos a tins cu totul spre El și luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără șovăire. Vremea căutărilor era depășită, acum ajunsese „bărbat desăvârșit”. Cu multă înțelepciune dar și cu marea putere lăuntrică ce se degaja din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în fața lui Dumnezeu atunci când vorbea cu putere în fața oamenilor. Neputința sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascuțită aștepta cu evlavie descoperirea luminii și cunoștinței dumnezeiești”, a mărturisit bunul său prieten Ioan Ianolide în cartea sa „Întoarcerea la Hristos”.

Preotul Nicolae Bordașiu a mai relatat despre Valeriu Gafencu următoarele:

„Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuții neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, știind acest lucru, înfrânându-se și smerindu-se, se așeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. În sinea lui era mulțumit că putea face acest gest de dragoste și dăruire, dar dacă unii se bucurau de înfrânarea lui, alții au socotit că se cuvine să aleagă și el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare. S-a supus rânduielii stabilite și când trebuia să aleagă înaintea celorlalți lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în față, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei și să nu-și păgubească frații de suferință. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părțile.”

În cadrul Aiudului făcea parte din gruparea lui Traian Trifan, grupare orientată spre o dimensiune mistico-religioasă dar și ideologică. Potrivit istoricului Mihai Demetriade, citând dosarul de la ACNSAS, gruparea se consacra în posturi și rugăciuni. O parte a acestui grup însă împărtășeau, folosind expresia proprie, o „nouă linie legionară”, prin care se punea accentul pe morala creștină, respingând folosirea violenței, nerecunoscându-i drept „martiri” pe Căpitan, Nicadori, Decemviri ori pe Ion Moța, vorbind despre necesitatea unei „revoluții spirituale”, fără să renunțe însă la angajamentele legionare (naționalism, antisemitism, cultul liderului etc.). Nu este clar ce tip de discurs teologic produceau acești adepți sau în ce măsură suportul ideologic legionar a furnizat credinței o scenografie de suport, deloc neglijabilă ca impact.

În anul 1943 a fost izolat, împreună cu alți deținuți, în „Zarca” închisorii Aiud, unde, potrivit prietenului deținut Ioan Ianolide, a început să practice rugăciunea inimii și a înlocuit o mare parte a preocupărilor zilnice cu rugăciunea. Practicarea rugăciunii l-a transformat în plan sufletesc și l-a ajutat să depășească condițiile grele ale detenției, făcându-l să afirme: „Sunt atât de fericit încât aș vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu […], să ajungă fericirea mea până la Cer!”. În contextul extrem dat de „Zarcă” în anul 1943, Gafencu a devenit catalizatorul isihasmului în „grupul misticilor”, dobândirea rugăciunii inimii fiind ca urmare a îndrumării date de lucrarea anonimă intitulată Pelerinul rus. Ulterior, și restul grupului a aderat la efort, transfigurând viața acestora: „toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea”, conform lui Ioan Ianolide.

La 2 octombrie 1944, Parchetul Curții Marțiale C.I.T. Secția II-a Balș a trimis ordinul nr. 34638 către Penitenciarul Aiud, cerând punerea în libertate a deținutului Valeriu Gafencu pe motiv că fapta sa a fost amnistiată prin Decretul de Amnistiere nr. 1629/1944, dar conducerea penitenciarului a răspuns la 23 noiembrie 1944 că instrucțiunile primite nu permit eliberarea persoanelor condamnate pentru politică legionară. Cu toate acestea, doi ani mai târziu, pedeapsa inițială de 25 de ani de muncă silnică pe care o primise Valeriu Gafencu i-a fost redusă cu 6 ani și 3 luni prin hotărârea judecătorească nr. 1405/1946.

Ulterior, Valeriu Gafencu a fost încarcerat la închisoarea Pitești, între 1948–1949. În anul 1949, conducerea comunistă a dat o nouă sentință pentru continuarea pedepsei, condamnatul fiind transferat la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna în stare gravă, slăbit, îmbolnăvit de tuberculoză, insuficiență cardiacă și apendicită. El a fost transferat la Târgu Ocna în iunie 1950, împreună cu Ioan Ianolide. Valeriu Gafencu a continuat să practice rugăciunea inimii la penitenciarul Târgu Ocna și i-a învățat, potrivit unei alte mărturii, pe tinerii deținuți să practice rugăciunea inimii prin rostirea ei între două bătăi ale inimii.

Bolile contractate în regimul dur de detenție al închisorilor (TBC pulmonar, osos si ganglionar, reumatism), i-au acoperit întregul trup cu răni tuberculoase. Tusea îl epuiza, se congestiona și adesea scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat și înțelept. Zâmbea și prin somn. Rugăciunea lui se continua și în somn și asta îi dădea o strălucire pe chip și răspândea o strălucire bine-plăcută în jur.

Valeriu Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninatate care i-a înmuiat până și pe gardienii atât de inumani ai temniței. În ziua de 2 februarie 1952, cu 16 zile mai înainte de moarte, Valeriu i-a rugat pe colegii săi de suferință să-i facă rost de o lumânare și de o camașă albă, până pe data de 18 februarie. Astfel, după zece ani de închisoare, Valeriu Gafencu a trecut la cele veșnice, văzându-și dinainte plecarea care s-a produs în așteptata zi de 18 februarie, după o îndelungată rugăciune.
Ioan Ianolide, fratele său de suferință, își amintește clipa astfel: „Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat. Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu! A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească: S-a sfârșit!”.

„Ceea ce îl caracteriza cu orice chip era că iubea fără alegere. Era o ființă iubitoare. Aici el ieșea din ființa omenească – era ființa aceea pe care Dumnezeu o dorește la noi, la toți (…) El avea fără discuție aceste aripi nevăzute (…) Ținea foarte mult la marele adevăr, nu se pierdea (…) Era un îndrumător de fapte, nu de teorie” (Arhimandrit Arsenie Papacioc).

Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit și împărtășit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veșnice. Istoricul Cristian Sandache a menționat că Gafencu a murit nu numai de tuberculoză, ci și de multe alte afecțiuni venite pe fondul chinurilor la care fusese supus, împreună cu alți deținuți.

În anul 2021 Valeriu Gafencu a fost omagiat de Poșta Moldovei cu un timbru cu efigia acestuia. Tot în același an, la 1 octombrie, un bust al lui Valeriu Gafencu a fost dezvelit și sfințit în orașul său natal. Monumentul în cinstea sa a fost instalat în fața Casei Culturii din orașul Sîngerei, situat în prezent în Republica Moldova. Bustul a fost sfințit de Preasfințitul Episcop Antonie de Bălți, care și-a exprimat speranța că monumentul va inspira tinerii din Sîngerei să descopere frumusețea credinței ortodoxe, așa cum a făcut Valeriu Gafencu. La eveniment au participat autorități locale și membri ai Parlamentului României.

În martie 2024, cu ocazia comercializării unei reviste cu imaginea de copertă cu Gafencu, de către o persoană promovată de către Biserica Ortodoxă Română (BOR), biroul de presă a menționat faptul că revista nu aparține bisericii, fiind una privată și că:

„BOR a condamnat oficial orice formă de extremism ideologic trecut (atât legionarismul, cât și comunismul) și respinge orice formă de extremism ideologic și politic prezent. Cazul Valeriu Gafencu este unul sensibil, întrucât acest om a murit foarte tânăr în închisoarea comunistă de exterminare de la Târgu Ocna și, datorită torturilor îndurate și mărturisirii martirice a credinței sale creștine, a fost numit chiar de către Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor”. Dincolo de trecutul său legionar scurt (nu a luat parte la mișcări asociate cu holocaustul din România), el este perceput de foarte mulți ca fiind un om care a trecut printr-o reală convertire și care a murit ca deținut politic anticomunist, dându-și viața prin cedarea medicamentelor care l-ar fi putut salva inclusiv pastorului Richard Wurmbrand.”

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ