HomeCultură

Norvegia: Guvernul finanțează un studiu pentru a stabili dacă vopseaua albă este rasistă

Norvegia: Guvernul finanțează un studiu pentru a stabili dacă vopseaua albă este rasistă

În perioada de glorie a lui Martin Luther King Jr., scopul declarat al mișcării pentru drepturile civile era de a consolida armonia societății america

În perioada de glorie a lui Martin Luther King Jr., scopul declarat al mișcării pentru drepturile civile era de a consolida armonia societății americane prin convingerea cetățenilor albi mai puțin luminați ai națiunii să-și depășească preocuparea pentru culoarea pielii, explică Bruce Bawer pentru American Spectator.

În actuala epocă a Teoriei Critice Rasiale, nouă, tuturor celor care se întâmplă să avem un nivel relativ scăzut de melanină, ni se spune că această trăsătură ne impune o povară morală mistuitoare și inevitabilă și că, prin urmare, principala noastră obligație ca ființe umane cu conștiință este să recunoaștem importanța absolută a rasei în fiecare aspect al vieții noastre, să acceptăm ideea că noi, albii, am fost responsabili pentru cea mai josnică formă de rasism încă din copilărie (dacă nu chiar mai devreme) și să ne petrecem viețile bântuiți de sentimente de vinovăție și exprimându-ne căința pentru acest rasism – chiar dacă, potrivit ideologiei nefaste care stă la baza acestor aberații, nu vom putea niciodată să ne ispășim suficient de mult vina pentru rasismul nostru din trecut, nu vom fi niciodată absolviți complet de ea și, de fapt, nu vom înceta practic niciodată să fim rasiști.

Pe scurt, a fi alb implică o vinovăție permanentă; pentru cei ce se încadrează în această categorie, reprezintă adevăratul păcat originar. Iar disciplina academică cunoscută sub numele de „whiteness studies“ este o parte intrinsecă a efortului extrem de important de a descoperi implicațiile rasei – și intoleranța rasială – chiar și în cele mai aparent inofensive aspecte ale vieții noastre.

Ajungem astfel la Ingrid Halland, profesor asociat la Departamentul de Lingvistică, Literatură și Studii Estetice de la Universitatea din Bergen, Norvegia. Actualul domeniu de cercetare al lui Halland include compusul chimic dioxid de titan, extras din minele de la Sokndal, Norvegia, care, în urmă cu un secol, a fost transformat pentru prima dată de oamenii de știință norvegieni într-un produs revoluționar, devenit popular pe plan internațional.

Modesta teză a lui Halland este că această popularitate a fost, în mare parte, o reflectare a rasismului. Pentru că dioxidul de titan, vedeți, este pigmentul folosit în cea mai bună vopsea albă – un pigment care, de la apariția sa, a făcut posibil ca pereții și alte suprafețe să fie „extrem de albe“.

Ceea ce, susține Halland, reprezintă o problemă – una majoră. În studiul său academic preconizat, „How Norway Made the World Whiter“ (Cum a făcut Norvegia lumea mai albă) – despre care au aflat recent și vorbitorii de limbă engleză mulțumită unui reportaj Fox News republicat pe scară largă – Halland intenționează să analizeze ideea că țara sa natală, oferind lumii o substanță care „este prezentă literalmente în fiecare aspect al vieții moderne“, nu numai că „a determinat o dorință estetică pentru suprafețe albe“, ci a fost, de asemenea, legată în mod inextricabil de „atitudini rasiste“, consolidând acceptarea, poate în mare măsură inconștientă, de către albii din întreaga lume, a modului în care culoarea pielii lor este implicată în „privilegii“ și „excludere sistematică“ și, prin urmare, în promovarea „rasismului cultural și a supremației albilor“.

Într-un articol științific recent, Halland a recunoscut că TiO2 nu este toxic din punct de vedere chimic, dar a adăugat că introducerea sa în industria vopselei pentru pereți „a creat condițiile pentru apariția unor atitudini față de culoare care ar putea fi considerate toxice din punct de vedere social“.

Arta și arhitectura modernă, prin „stabilirea albului ca fundal non-dominant prin excelență“, astfel încât anumite tipuri de clădiri (în special muzeele) cu greu ar putea avea altceva decât pereți extrem de albi, „au pregătit terenul pentru rasismul cultural, teoriile despre superioritatea albilor și excluderea cromofobă [da, „cromofobă“] internalizată în estetica arhitecturală“.

Pentru a justifica stabilirea acestei legături, aparent atât de firave, între culorile vopselelor și problemele rasiale, Halland face mare caz de o reclamă veche de 100 de ani, descoperită în arhivele unei obscure tipografii norvegiene, în care o statuie albă uriașă a zeului Titan – logo-ul unei firme miniere de TiO2 numită Titania – este prezentată ridicând copilași de culoare și îmbăindu-i în vopsea albă.

Rolul Norvegiei în stabilirea albului drept culoare de fond în întreaga lume, conchide Halland, a fost „un gest importat din lumea coloniștilor“, prin care „Norvegia s-a plasat de partea puterilor coloniale albe“.

Realizează Halland că exact concluzia opusă ar putea fi trasă la fel de ușor din acest fragment mărunt de istorie? Că s-ar putea argumenta, și că Norvegia a ajutat la transformarea albului în ceva lipsit de importanță?

La urma urmei, Halland însăși subliniază că, atunci când albul a devenit culoarea de rigoare pentru pereții moderniști, „a fost pus și mai mult în umbră. Mobilierul și obiectele trebuiau să nu fie afectate de vreun fundal. Peretele nu trebuia să fie observat“.

Gândiți-vă la asta, dacă peretele ajunge să nu se vadă, asta nu înseamnă că îl transformați în ceva lipsit de importanță, mai degrabă decât privilegiat?

Citește și Stânga vede rasism în oricine și orice – cu excepția adevăratelor acte rasiste

Apoi, mai există și dezbaterea cu privire la ce ne referim când spunem „alb“. Nu e nevoie să precizăm că nuanța vopselei alb titan nu are nicio legătură cu vreo culoare a pielii cuiva. Nici măcar albinoșii nu sunt alb titan.

Adevărata culoare a pielii așa-numiților caucazieni variază enorm: dacă folosiți termenii menționați în „dicționarul de culori“ al lui Ingrid Sundberg, veți descoperi că oamenii „albi“ pot avea (printre altele) culoarea „crem“, „fildeș“, „coajă de ou“, „bronz“, „nisipiu“, „lapte“, „miere“, „caisă“, „gresie“, „rozaliu“ sau „somon“.

Același lucru este valabil și în cazul persoanelor de culoare: chiar și cei cu cea mai închisă culoare a pielii, nu sunt cu adevărat „negri“, ci „mahon“ sau „moka“ sau „ciocolată“. Dacă a intra în astfel de detalii despre culoarea pielii pare ofensator, este pentru că așa și este: exact așa vorbeau bigoții albi.

Scriind în urmă cu câțiva ani despre poetul Wallace Stevens, am dat peste memoriile prietenului său Arthur G. Powell (1873-51), un judecător din Atlanta care, în cartea sa din 1943, I Can Go Home Again, a acordat, așa cum am scris, „o mare atenție nuanțelor pielii populației de culoare – unii aveau „culoarea ciocolatei“, alții erau „negru cărbune“, un al treilea avea pielea „ca turta dulce rumenită“.

Da, acest tip de preocupare pentru culoarea pielii face parte din istoria americană și, ca atare, este singurul pretext pentru inițiativele absurde cunoscute sub numele de Teoria Critică Rasială și „whiteness studies“.

Dar ce legătură au toate acestea cu Norvegia, dintre toate țările? Spre deosebire de SUA și de alte țări ale Lumii Noi, Norvegia nu a fost niciodată o piață pentru sclavii africani. De asemenea, spre deosebire de multe dintre națiunile sale vecine, Norvegia nu a condus niciodată un imperiu intercontinental.

E adevărat, din secolul al XIV-lea până la începutul secolului al XX-lea, Norvegia a fost în „uniuni“ cu două puteri coloniale lipsite de importanță, mai întâi Danemarca și apoi Suedia. Dar, în ambele cazuri, Norvegia a fost partenerul subordonat – o provincie, de fapt.

Iar de când a obținut independența deplină în 1905, relația sa cu străinii de culoare a fost ghidată de o dorință intensă – și extrem de costisitoare – de a fi percepută drept o națiune virtuoasă.

Vinovăția de a fi alb, așadar, nu ar trebui să fie adoptată cu ușurință în Norvegia. Dar suntem în secolul XXI și nu puțini universitari europeni ambițioși din domeniul științelor umaniste și sociale, la fel ca mulți dintre colegii lor din alte părți ale lumii occidentale, sunt mai mult decât dornici să sară în trenul care i-a făcut bogați și faimoși pe șarlatani rasiști precum Ibram X. Kendi și Robin DiAngelo.

Aceștia sunt disperați să găsească o justificare pentru a aplica TCR și practicile sale asociate, care pretind a fi înrădăcinate în istoria americană, în societățile lor native, chiar dacă acestea din urmă nu au fost niciodată multirasiale și, prin urmare, nu au avut practic nicioun istoric de fricțiune sau opresiune rasială.

Avem astfel spectacolul absurd al unui profesor din Norvegia care pretinde că țara sa împărtășește cumva presupusa uriașă și inevitabilă responsabilitate occidentală pentru prejudiciile cauzate de imperialism.

Halland pune problema în felul următor: „Deși Norvegia nu este o putere colonială tradițională“, ea „a jucat un rol principal la nivel mondial în stabilirea albului drept culoare superioară“. Această afirmație, desigur, nu dovedește nimic altceva decât pură invidie față de colonialiști.

Ar mai fi, apoi, și aspectul financiar. Proiectul lui Halland, căruia intenționează să îi dedice următorii cinci ani, este finanțat de Consiliul de Cercetare al Norvegiei – adică de contribuabilii norvegieni – cu 12 milioane de coroane (aproximativ 1,2 milioane de dolari).

În plus, după cum puteți afla de pe site-ul său personal, ea și o colaboratoare pe nume Marte Johnslien au obținut o bursă în valoare de 3 milioane de coroane de la Norwegian Artistic Research Program – tot bani din impozite – pentru un proiect din 2022-25 intitulat „The Materiality of White“.

Cine este Johnslien? Un răspuns rapid: o persoană care se pricepe la fel de bine ca și Halland însăși la răstălmăcirea jargonului academic. Într-un articol recent, ea și-a acuzat concetățenii norvegieni că au „un mare apetit pentru alb“:

„Tuturora place ceea ce este curat, transparent și modern…. industria alimentară a introdus de câteva decenii în articole precum înghețata, chiftelele de pește, marțipanul, guma de mestecat, bomboanele și glazura, un material care le conferă o culoare extra-albă“.

Și pasta de dinți sau pastilele pentru durerile de cap sunt albite, de asemenea, cu substanțe chimice, a precizat ea. Și tot albă este „și hârtia utilizată la cărțile pe care le citiți“.

Așa este, dar ce este mai important: hârtia albă sau cuvintele scrise cu negru?

Citește și Ce ar trebui să predea școlile americane despre rasă, rasism și sclavie

Bănuiesc că majoritatea norvegienilor, din fericire, sunt la fel de îngroziți ca oricine altcineva de șarada lui Halland. Un jurnalist pe nume Are Søberg, care se autointitulează Sløseriombudsmannen – Ombudsmanul pentru deșeuri – a reacționat la știrea despre finanțarea obținută de Halland spunând că la început a crezut că totul era doar o glumă.

Când a realizat că aceasta chiar crede așa ceva, s-a simțit jignit de intenția ei de a defăima oamenii pe baza culorii pielii. A considerat că încercarea ei de a face o asociere între vopseaua pentru pereți și problemele rasiale este complet absurdă.

Iar gândul că această ignorantă din turnul de fildeș atașează o etichetă oribilă și rasistă „bărbaților din Sokndal care au considerat că fac un serviciu lumii acum aproximativ 100 de ani, fabricând un colorant care ar putea înlocui variantele mai toxice de vopsea albă cu plumb“ i-a lăsat un gust amar.

Dar Søberg a fost indignat mai ales de risipa colosală a banilor plătiți de contribuabili.

Ei bine, în calitate de contribuabil norvegian, împărtășesc indignarea lui Søberg. Cu toate acestea, privesc toate aceste aberații în principal prin ochii unuia care a urmărit de multă vreme declinul rapid al mediului universitar.

Este destul de deprimant să vezi profesori americani lipsiți de scrupule care exploatează curentul actual pentru a face un ban ușor – și, în acest proces, aduc un deserviciu grav studenților lor, discreditează profund disciplinele pe care ar trebui să le promoveze și, în final, trag în jos și mai mult instituții de învățământ cândva de notorietate.

Dar când omologii lor europeni sunt atât de disperați să se alăture acestei practici nerușinate încât inventează modalități și mai absurde și mai ieșite din comun de a corupe societatea și cultura și de a transforma conceptul de studiu într-o farsă absolută și abjectă – ei bine, să spunem doar că este evident că sistemul de învățământ universitar din lumea occidentală își trăiește ultimele clipe, și, cu cât vor afla mai multe cetățenii de rând despre activitățile nebunești ale unor ticăloși precum Ingrid Halland, cu atât mai repede le va veni sfârșitul. Și slavă Domnului pentru asta.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0