„Astăzi, un judecător va pronunța sentința împotriva asasinului trimis de Iran să mă ucidă pe teritoriul american. Este dovada că țara în care am căut
„Astăzi, un judecător va pronunța sentința împotriva asasinului trimis de Iran să mă ucidă pe teritoriul american. Este dovada că țara în care am căutat refugiu protejează libertățile pe care le iubesc”, scrie Masih Alinejad într-un editorial The Free Press.
Masih Alinejad este o jurnalistă, activistă pentru drepturile femeilor și disidentă iraniană cunoscută pe plan internațional pentru lupta sa împotriva obligativității purtării vălului islamic în Iran și pentru promovarea libertății de exprimare. Născută în 1976, în provincia Mazandaran, Alinejad a fost forțată să părăsească Iranul din cauza pozițiilor sale critice față de regim. Stabilită în exil, ea a devenit una dintre cele mai critice voci la adresa regimului de la Teheran. În ultimii ani, autoritățile iraniene au fost acuzate că au ordonat mai multe tentative de asasinat și răpire împotriva ei, ca represalii pentru activismul său.
„Crescând într-un sat mic din nordul Iranului, am învățat să strig „moarte Americii” la vârsta de 7 ani, împreună cu toți ceilalți copii de școală. În ideologia Republicii Islamice, America este monstrul, Marele Satana, Celălalt. În fiecare dimineață strigam aceste cuvinte până ne crăpau vocile – nu din convingere, ci pentru că era periculos să nu ne alăturăm”, mărturisește Alinejad.
Acasă, la televizorul nostru alb-negru, urmăream ore întregi programe în care clerici bărboși avertizau femeile că, dacă un singur fir de păr le ieșea de sub hijab, vor fi condamnate la iad pentru eternitate. Dar nu era nevoie să aștept viața de apoi pentru a gusta din pedeapsă. În adolescență, am fost bătută de poliția morală a regimului pentru că mi-am eliberat câteva fire de păr și pentru că am îndrăznit să port eșarfa puțin prea larg. Am fost închisă pentru „crimele” de a scrie sloganuri politice și de a distribui broșuri care puneau la îndoială regimul islamic. Într-o celulă de închisoare, am învățat cât de periculoasă poate fi adevărul în Republica Islamică.
În plină mișcare de reformă din Iran, în 2005, am devenit jurnalistă și am început să scriu despre parlament. Dar, înainte ca cineva să-mi citească articolele, aspectul meu fizic a stârnit controverse: un parlamentar a amenințat că mă va bate măr pentru că câteva șuvițe din părul meu creț ieșiseră de sub eșarfa care îmi acoperea capul. Ar fi pus amenințarea în aplicare dacă nu ar fi fost oprit de alți oficiali și jurnaliști.
Mai târziu, când am scris despre corupția între parlamentari, am fost expulzată din funcție. Era în 2009 și aveam speranța că schimbarea în bine putea veni prin urnele de vot, dar simțeam un sentiment de speranță și pericol cum nu mai simțisem niciodată. Cu câteva zile înainte de alegeri, ofițerii serviciilor secrete ale regimului m-au chemat, m-au amenințat și m-au forțat să semnez un angajament prin care promiteam să nu scriu despre alegeri. Când am ignorat avertismentele, mașina mea a fost vandalizată. Făptașii au lăsat o carte de vizită: o singură cătușă atârnată de mânerul ușii din partea șoferului.
În acea noapte, nu am putut dormi. Îmi amintesc că mă uitam la tavan, analizând opțiunile pe care le aveam. Mi-am dat seama că tăcerea nu mă va salva. Trebuia să aleg: să rămân în Iran și să risc închisoarea sau moartea, sau să plec și să-mi păstrez vocea vie.
Am plecat.
La fel ca mii de oameni înaintea mea, forțați să se exileze, părăsirea țării natale mi s-a părut ca și cum mi s-ar fi smuls o parte din suflet. Dar exilul mi-a dat libertate. Aici, în America, am putut în sfârșit să respir. Am putut să vorbesc fără să mă tem de bătăile în ușă la miezul nopții. Încetul cu încetul, am învățat că nu mai trebuie să mă uit peste umăr. Această realizare, oricât de simplă ar părea, a fost revoluționară.
Mi-a luat ceva timp să mă adaptez la noua mea viață. Deși eram liberă, încă mai aveam anumite obiceiuri. De exemplu, obișnuiam să port o pălărie – pentru a-mi acoperi o parte din păr, ca un gest simbolic față de convingerile religioase ale părinților mei. Îmi amintesc și acum ziua în care mi-am dat jos pălăria pentru prima dată, pentru a prezenta emisiunea mea de la Voice of America, Tablet. Mă așteptam să fiu bătută cu bastoane.
Când am aterizat la New York în 2009, nu urmăream visul american. Căutam pur și simplu siguranța. Firește, am trăit un șoc cultural când m-am confruntat cu aspecte ale vieții cotidiene pe care mulți americani le consideră de la sine înțelese.
Primul șoc a venit în subteran. În metrou, m-am așezat lângă un bărbat. Nimeni nu a răsuflat, nimeni nu s-a uitat fix, nimeni nu mi-a spus să mă mut. În Iran, simplul fapt de a sta lângă un bărbat care nu face parte din familie mi-ar fi putut aduce o lecție severă de moralitate, o palmă peste față sau o plimbare în duba poliției morale.
Apoi a venit o altă revelație: vizionarea meciului echipei Brooklyn Nets la Barclays Center. În Iran, mi se interzicea să fac ceva atât de simplu precum vizionarea unui meci de baschet – pentru că eram femeie. Au fost lucrurile mărunte care, în timp, au contribuit la sentimentul de libertate.
Am crescut cu convingerea că muzica este periculoasă, deoarece femeilor nu li se permite să cânte în public în Iran. Dar într-o zi, la un colț de stradă din Manhattan, am început să fredonez, apoi să cânt cu voce tare – fără să fiu pedepsită, fără să fiu observată. Nimeni nu s-a grăbit să mă reducă la tăcere. Nimeni nu a susținut că vocea mea ar putea corupe moravurile publice. La scurt timp după aceea, am mers cu bicicleta pe poteca de lângă râul Hudson – cu părul desfăcut, cu vântul în față, cântând pentru mine însămi. În Iran, Liderul Suprem ar fi numit asta imoral. Dar aici era doar trafic. Mașinile claxonau, nimănui nu-i păsa, iar eu râdeam atât de tare încât aproape că am căzut. Am strigat: „Iubesc viața mea!”
Dar tentaculele regimului iranian sunt lungi. Chiar și pe pământ american, a încercat să elimine disidenții ca mine.
În 2021, FBI-ul m-a informat că eram ținta unui complot de răpire. Agenții serviciilor secrete iraniene angajaseră detectivi particulari pentru a mă supraveghea în Brooklyn. Aceștia stăteau în fața casei mele, îmi urmăreau mișcările și plănuiau să mă răpească și să mă ducă în Venezuela, un aliat apropiat al Teheranului. Părea absurd, ca într-un film cu spioni.
Dar era real. FBI-ul a dejucat complotul la timp.
Apoi a urmat ceva și mai întunecat. În 2022, un asasin plătit pe nume Khalid Mehdiyev m-a urmărit în fața casei mele din Brooklyn, privindu-mă în timp ce udam grădina – o mică bucată de verdeață pe care o creasem. Fiecare plantă purta o amintire: busuioc și mentă pentru bucătăria casei copilăriei mele, un cireș înflorit pentru mama mea, un piersic pentru tatăl meu. Am aflat în timpul mărturiei lui Mehdiyev în fața instanței că el a văzut o oportunitate cu mine pe verandă în acea zi – dar, din pură întâmplare, arma lui era încă în mașină. Până când a recuperat-o, eu mă întorsesem în casă, fără să știu de pericolul de pe stradă.
Când s-a întors a doua zi, FBI-ul l-a arestat.
În martie 2025, am stat într-o sală de judecată din Manhattan în fața bărbaților acuzați de orchestrarea acestor comploturi. Îmi tremurau mâinile când i-am privit în ochi, dar eram hotărâtă să depun mărturie. Voiam să transmit un mesaj clericilor din Iran: în Statele Unite, forțele de ordine mă protejează, nu mă hărțuiesc, pentru că sunt jurnalist.
Astăzi, acei asasini vor fi condamnați într-un tribunal din Manhattan. Aceasta este mai mult decât o victorie personală. Este o reamintire a motivului pentru care am venit în America: modul în care Statele Unite mi-au oferit un loc pe care îl pot numi acasă, libertatea de a mă exprima și protecție împotriva celor care doresc să-mi facă rău. Viața mea în America este dovada că dictatorii nu respectă granițele. Chiar și aici, în casa mea, mă uit peste umăr. Dar am crezut că America poate fi un refugiu pentru cei care se opun tiraniei, și încă mai cred asta.
Este ironic că o copilă care odată scanda „moarte Americii” a primit, ca adult, o a doua șansă la viață în aceeași țară pe care a fost învățată să o urască. Când spun că America înseamnă libertate, nu mă refer la libertatea de a urmări bogăția sau puterea. Mă refer la dreptul la o viață obișnuită: dreptul de a sta jos, de a cânta, de a înota, de a dansa, de a mă mișca, de a exista fără a cere permisiunea.
Doi bărbați condamnați la 25 de ani de închisoare pentru complot eșuat de asasinat la ordin împotriva disidentei iraniene Masih Alinejad
Doi bărbați angajați de Iran într-un complot eșuat de asasinare a lui Masih Alinejad la domiciliul acesteia din New York în 2022, au fost condamnați miercuri la 25 de ani de închisoare.
Un juriu al curții federale din Manhattan i-a condamnat pe Rafat Amirov și Polad Omarov pentru asasinat la comandă și tentativă de omor în scopul de a facilita activități de racket în luna martie.
Procurorii federali au declarat că cei doi au colaborat cu Garda Revoluționară Islamică în încercarea de a reduce la tăcere unul dintre cei mai vocali, recunoscuți la nivel internațional și eficienți critici ai Iranului, în schimbul unei sume de jumătate de milion de dolari.
Foto: Masih Alinejad/Facebook
COMMENTS